bookblog.ro

Balul fantomelor

Scris de • 5 August 2009 • in categoria

Titlu: Balul fantomelor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 307
ISBN: 978-973-50-2502-1

Profit de acest prim, mic paragraf pentru a vădi câteva săpuneli mai degrabă interne. De câteva recenzii încoace, pe ici pe colo, mă străduiesc să nimeresc un oarecare grad de generalitate, cu păreri "obiective" şi calificative socotite, ambiţie explicabilă altfel prin locşorul meu neconsacrat dornic de faimă şi bani şi să moară duşmanii. Pe internet mai puţin, dar prin presă lumea pare să aibă acelaşi tic: în scris se aplică un ciudat principiu stoic conform căruia generalitatea dă probabilul, iar probabilul e cea mai bună aproximare a adevărului. Aşadar, recenzii adevărate - dulce criticism, asta ţi-o doresc. Azi, mă voi separa provizoriu de această "raţiune pură" (deşi, dacă scormonim, găsim public reason - iată şi mai potrivit, deşi unii mă vor certa că înseamnă până la urmă acelaşi lucru), raţiune care are aerul că "anunţă" atunci când, de fapt, (doar) "opinează". Şi voi face asta printr-un text de-o grozavă subiectivitate. Aşadar, s-a dat liber la mine la serviciu verbelor şi pronumelor la persoana I singular. Oh, dulce singular!

Domnule, mie-mi place şi nu-mi place Radu Paraschivescu. Să vă zic întâi de ce îmi place, şi trecem spre sfârşit la secţiunea cu probază. Balul fantomelor e un roman de revenire a autorului în sectorul Râsului lumii. Spun re-venire, amintindu-mi de insolitul Cu inima smulsă din piept, o tentativă (nu ştiu "reuşită", dar "sesizabilă" sigur) de a neglija pentru câteva sute de pagini umoristul Paraschivescu.

Tema e cumva la îndemână, în zona şcolilor şi a conştiinţelor semi-băşcălioase cum e cea a lui Virgil Mihalcea, personajul principal, prof de ILU (istoria literaturii universale), un ins pe cât de năpăstuit, pe atât de vioi atunci când discută cu el însuşi. Un Shandy mai cumpătat şi parcă mai puţin poznaş dar îndreptăţit să spună, la fel ca Tristam, "I have been the continual sport of what the world calls Fortune". Ba chiar o face, : "În soartă mi s-a adunat o grea năpastă/ Cum m-am întors, am dat peste-o nevastă". Şi-apoi pentru că droguri, mafioţi, toxicomani, poliţie, presă şi tot felul de bazaconii se avântă deodată în viaţa liniştitului profesor cu "ambiţii de gânganie şi destin de euglenă". Roman "plin", se întâmplă şi se răstoarnă toată treaba de câteva ori, care uzează de tehnicile thriller-ului cu sticleţi în compania observaţiilor tăioase ale naratorului-personaj care nu e dispus să înghită aşa clişee. Mă opresc aici cu detaliile, în ideea că vă cade prin mână.

Mie îmi plac autorii retoriceşti. S-ar putea să sune ca vorba cu "decât sărac şi bolnav..." dar, decât un subtext deştept, cu înţelesuri şi prăvăliri pe gânduri, prefer un text deştept, cu schimbări de direcţie şi ieşiri din minte. Ori Radu Paraschivescu scrie întocmai. Ar fi interesant de urmărit mai îndeaproape, dar textul lui, chiar şi la o primă survolare, e un păienjeniş retoric. Putem sesiza asta chiar de la primele pagini ale romanului, găsim antimetalepse ("joc cărţi pe bani şi dau bani pe cărţi", "citesc tot ce mi se recomandă să evit, evit tot ce mi se recomandă să cultiv"), zeugme (o brunetă focoasă "ale cărei acrobaţii sexuale au smuls suspine şi nasturi"), sau hipozeugme ("Marii bărbaţi ai momentului sunt generalul Michael Rose, Dalai-Lama, Michael Jackson, Marco Van Basten, Boris Elţân şi Vali Vijelie), antiparastaze ("sunt campionul divorţurilor la nivel cvartal"), conjugale paradoxii ("Soţul şi soţia sunt două fantome despărţite de aceeaşi locuinţă") şi tot felul de trucuri cu nume de boli incurabile.

Cred totuşi că asul de pe tort e dat de comparaţii, metafore şi analogii, zonă în care Paraschivescu are o slăbiciune nebună pentru comparanţi deşucheaţi. Topul meu: colega lui V.M, "prăjina de desen", e "zveltă ca o ipotenuză", alt coleg, când Mihalcea e la ananghie, "radiază de mulţumire ca motanii de pe cutiile de Wiskas", Carla Bracci, adolescenta-traficant din cauza căreia se întâmplă totul, e la un moment dat "goală ca o măcelărie ceauşistă", pe pagina trei într-un ziar apare un "titlu mai mare decât şomajul din Vaslui" iar Mihalcea foloseşte "jurasicul transportului în comun". Eu, unul, dau din coadă la aşa cireşe din mânecă, cu atât mai mult cu cât acţiunea romanului nu ciuleşte cine ştie ce urechile. Şi cu asta ajungem la partea cu zâzania.

Romanul rămâne un roman uşurel, care n-ar pune probleme în autobuz sau citit cu buletinul de ştiri pe fundal. Ori te indispune peste tot impresia că autorul ar putea să te ţină mai ancorat, să laşi sucul şi floricele şi să treci la birou cu pixul în mână şi cafea, să te doară capul şi să nu înţelegi. Parcă prea e totul í  la légí¨re, adică tu "te lustruiseşi, te lustruiseşi, te lustruiseşi pe bombeu", ori, când colo, autorul funcţionează ca proverbul acela puritan "If it feels good ... stop". Aş da părţi din umor pentru bucăţi mai astâmpărate. Chiar şi în stanşibranism - pe care îl anunţă Mihalcea agasat de întâmplăari - e loc de mai mult decât parodia din intertext şi micile trimiteri cu iz de bibliotecă.

În sfârşit, nu v-aş sfătui să luaţi de bune părerile unui subiectivist de ocazie, dar s-ar putea s-avem în faţă unul din puţinii humorişti români de ev postceauşist. Se scriu romane funny cu duiumul, se traduc şi mai multe - cred că şi prind, din moment ce acum nu mult timp auzisem apocaliptic că iarnă ni-i pe veci. Însă de la funny-ul năstruşnic la "marele humor" aşa cum îl vedea Hoffding ... e un oarecare salt. Nu zic că Radu Paraschivescu îl înfăţişează şi aterizează mereu unde trebuie, dar pare singurul care îl exersează cu încălzire, stretching şi tot tacâmul.

Scris de Octav Popa

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. cititor spune:

      Ori Radu Paraschivescu scrie întocmai (paragraful 4)

      Ori te indispune peste tot impresia că autorul (paragraful 6)

      Octav, ce sens ii dai lui “ori” in textul tau… sunt putin in ceata ori de cate ori intalnesc “ori” si “or” in contextele de mai sus…

      raspunde

    2. octav spune:

      am abuzat, nu zic nu. “or” e câteodată o variantă pentru “ori” (nu ştiu mai ţărănească sau mai livrescă) şi fug de la una la cealaltă de chichi, dacă nu-mi ziceai nu observam.

      acum, în exemplele tale, dacă stau acum să judec, l-am folosit de fiecare dată greşit. aşadar, o bulină albă ţie, una neagră mie.

      cred că numa’ “or” suportă sensul de “însă” şi “dar” (deşi, poate ar fi mai bine de pus un egal între “or” şi “păi, da, dar…”). n-aş putea să-ţi explic exact de ce.

      cititor, mersi.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro