(ediţia în limba engleză)
"Întreaga lui viaţă Ira căutase o cale de a nu ucide pe cineva. După ce s-a întors acasă din Iran, toată viaţa lui a fost o strădanie de a dezamorsa acea pornire violentă." Ira Ringold (sau Iron Rinn, pe numele său "de scenă") - actor amator, amant focos, puţin mitoman, evreu susceptibil şi degrabă săritoriu la harţă ideologică, a crescut şi s-a format fără a se fi "bucurat" de modelul îndrumător sau de opresiunea autorităţii paterne. Unii şuşoteau că dramatica lui soartă s-ar putea să i se fi tras chiar de la asemănarea izbitoare (accentuată odată cu anii) cu vizionarul preşedinte Abe Lincoln, al 16-lea la număr în istoria SUA.
Ai fi zis că din întreg Decalogul biblic, strămoşesc, Ringold îşi alesese să se dedice - el, ateul convins - taman poruncii celei mai dificile: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Eşuase din fragedă tinereţe la să nu ucizi. Îşi făcuse şi chip cioplit şi anume, din "progresismul" comunist. De fapt, păstra cu sfinţenie o întreagă galerie de chipuri cioplite cărora li se închina: Marx, Stalin, lideri sindicali locali & Abraham Lincoln. Pe care-l interpreta (imita) fidel şi în mod gratuit pe la diverse festivităţi şcolare sau la adunări populare. Ira se convertise la credinţa sovietică în primul rând fiindcă aceasta era interzisă în Statele Unite. Îl înfuria "principiul" libertăţii cu porţia. Libertatea WASP. Eroul lui Roth e, mai precis, reminiscenţa tristă a trecutelor zile revoluţionare, din zorii secolului al XX-lea, când individul uman mai aspira la schimbare "în chip programatic, naiv, nebunesc şi de neiertat, subestimând capacitatea omenirii de a schilodi cele mai nobile idei, transformându-le într-o farsă tragică."
Mare păcătos, orişicât! Căci (nu voi dezvălui "din casă", dar...) nu trăia cât era ziulica numai mestecând discursuri politice, ruinând sistematic prin combustiile sale instantanee seratele organizate cu migală de pedanta sa nevastă. Era, în acelaşi timp, şi "o mare conştiinţă socială asortată cu un mare apetit sexual. Un comunist cu conştiinţă şi un comunist cu sculă."
[Citeste tot Articolul]
Un curs universitar despre literatura americană, ajuns la litera B de la Bellow ar debuta în viziunea mea cam aşa:"Iarna decanului este un roman de idei care are ca temă centrală exerciţiul de a lua distanţă faţă de lucruri." Credeam că după ce am comis-o cu Faulkner, nu mă voi mai îndrăgosti în veci de americani, am chiar şi eu nişte principii. Dar s-a întâmplat. Iarna decanului a lui Bellow este un roman care mi-a dat prilejul să îmi fac din nou meseria mea infuzată de tehnici filologice de abordare a textului. Romanul de faţă este atât de generos în valorificare metatextuală, încât îl recomand ca subiect în sine pentru o teză de licenţă sau pentru o disertaţie de master.
Puteam să scriu despre carte din perspectiva unui roman de idei. Sau din aceea a unui roman de dragoste. Poate a unui roman politic. Deopotrivă ca despre o carte cu bătrâni. Abordare psihologică, mai bine? Ca despre o carte a morţii chiar. A prieteniei. Am ales să-mi fac meseria însă. Voi scrie, prin urmare, despre construcţia de personaj.
Într-un interviu luat de Maria Constantinescu Anei Blandiana, poeta re-explica, fermecător, diferenţa dinte poesis şi poiein. Era necesară şi reconfortantă o reexpunere a chestiunii, acum când totul devine melanj. Dezvolt aici, afirmând că poesis(liricul) este şi rămâne o stare de graţie, poetul e purtat de elanul muzei, şi pana din mână-i este prelungire a unei stări halucinogene. Poetul este purtat, iar nu el poartă. Prin contrast, poiein( epicul) se construieşte, se face, se gândeşte, se elaborează după un plan intrinsec. Romancierul face, iar nu romanul îl face pe el.
[Citeste tot Articolul]
Dan Lungu scrie într-un fel în care ne putem regăsi fiecare şi acesta nu este nicidecum un lucru lipsit de semnificaţie. La masa de cazino a prozei contemporane, autorul în cauză mizează în Cum să uiţi o femeie pe cartea câştigătoare a niciodată old-fashioned-ului realism. Volumul ni se înfăţişează fără echivoc, transparent, prin titlul vag romantic, ca un roman de dragoste exact aşa cum se şi găseşte de fapt. Simplul amănunt de a scrie în 2010 un roman de un`` lirism sobru, viril``, cum sugerează Alex Ştefănescu pe coperta patru, conţine o doză de pericol livresc. Însă lui Dan Lungu i-a reuşit, spre mirarea-mi personală.
Aşa cum propune imaginea de pe copertă-o uşor camilpetresciană şi totuşi altă d-nă T, parcurgând ,s-ar părea, celebra stradă îngustă din Sibiu- personajul central al cărţii este ``o iubită``, Marga. Fină, pretenţioasă, răsfăţată- fată de nomenclaturist-, feminină şi senzuală, Marga îi sfâşie inima lui Andi când îi lasă un bilet cu anunţul că pleacă într-o direcţie necunoscută. Între ``flegmaticul`` Andi şi frumuşica Marga începuse cu un an şi jumătate în urmă o iubire studenţească. Ajung să lucreze ambii la acelaşi ziar local şi să împartă o garsonieră. Cu plimbări şi shoppinguri, cu tandreţe şi sex, cu mici îmbufnări feminine şi cu nu puţine accese de jenă financiară masculină, cuplul lor îi apărea lui Andi ca fiind tot ce ar putea să-i ofere viaţa mai bun.
[Citeste tot Articolul]
(ediţia în limba engleză)
"You are cryptic," said Philip. "I am drunk," answered Cronshaw.
Acest schimb de replici a fost, pentru mine, scena preferată din roman şi cheia a 870 de pagini care mi-au trezit deopotrivă întrebări, dar şi un uşor sentiment de distonanţă dintre aşteptări şi paginile concrete. "Un bildungsroman, mi-am spus, trebuie să îmi reveleze misterul transformării personajului principal într-un veritabil erou." Însă, precum în viaţa reală, Philip s-a dovedit a fi doar uman, având suficient de multe neajunsuri pentru a deveni, în ochii mei, chiar un anti-erou. Ajunsă la pagina 870, am gândit: "Atât?".
Dar să revenim la Philip şi Cronshaw. Într-un Paris efervescent al schimbării de veac, un poet sărac, inadaptat, "venu trop tard dans un monde trop vieux", îi povesteşte unui pictor aspirant despre secretul vieţii - atâta doar că nu i-l şi dezvăluie. Cronshaw îi vorbeşte despre egoismul inevitabil al omenirii ca primă condiţie necesară de supravieţuire, despre plăcerea de dincolo de senzaţie şi hedonismul inerent vieţii umane, despre principiul etic al puterii ca substitut al justeţii, întruchipat de respectarea legilor "poliţistului de la colţ". [Citeste tot Articolul]
0
Autor: Graham Greene
Rating: 
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
Traducere: Andrei Gorzo
323 pagini
ISBN:978-973-46-1353-3
(ediţia în limba engleză)
Graham Greene scrie, în Patria m-a făcut om, romanul unor ratări şi pare chiar să le dea o notă de eleganţă celor care, într-o formă sau alta, eşuează în aventura trăitului. Poate că în lumea noastră o viziune romantică despre eşec provoacă mai degrabă ironie şi dispreţ, însă Graham Greene îşi strecoară personajele printre acestea. Astfel, cititorul are şansa să penduleze între simpatie pentru ele şi enervare sau să îşi verifice propriile eşecuri şi naivităţi.
Pe scurt, povestea îl are în centru pe Anthony Farrant, un englez ajuns în Suedia, după nenumărate slujbe pierdute, lucruri la care renunţă aparent cu inima uşoară şi înfrîngeri învăluite într-un fel de poezie a optimismului. Apăsat de atmosfera locului straniu care nu este acasă, tînjeşte după Anglia, în timp ce sora lui, Kate, îi aranjează un post într-una din marile firme suedeze.
[Citeste tot Articolul]
(ediţia în limba engleză)
Dacă titlul promite o experienţă tulburătoare, aceasta nu se compară nici pe departe cu ceea ce se ascunde între copertele cărţii. Trebuie făcut avertismentul că diperarea care poate aparţine personajului poate fi atât de uşor transferată celui care este nominalizat pe această cale drept martor al celor întâmplate.
Personajul poartă încă de la început un dialog cu cititorul-martor-judecător, în care intenţionează să-i expună detaliile crimei pe care nu numai că o are în gând, dar o şi săvârşeşte. Aparent fără defect, planul lui Hermann este acela de a-şi înscena propria moarte folosindu-se de Felix, un vagabond pe care îl întâlneşte accidental şi care, spre ghinionul său, are calitatea de a avea exact înfăţişarea împricinatului autor.
[Citeste tot Articolul]
E un sentiment ciudat atunci când simţi că îţi place scriitorul din spatele poveştii, deşi povestea nu te-a impresionat în mod deosebit. Cam aşa mi s-a întâmplat acum. Am deschis cartea la întâmplare - nu m-a impresionat. Totuşi, îmi fusese recomandată călduros de către un prieten (şi de către Mihaela ). Aşa că am zis să încerc. Și mi-a plăcut. Momentul cuceririi a fost, de altfel, precis: al doilea alineat de pe a doua pagină, când a pomenit numele lui Leonard Cohen, şi a continuat cu The Doors (sunt subiectivă, ştiu, dar prin acest amănunt mi-a câştigat imediat simpatia :) ).
Cartea se citeşte uşor, acţiunea curge nepretenţios, fără pauze stânjenitoare sau momente greu de digerat. El, naratorul, nu caută să ne impresioneze, e pur şi simplu viaţa lui, pe care o dezvăluie cu naturaleţe - ar putea fi viaţa oricui altcuiva. [Citeste tot Articolul]
Copyright ©2011 Bookblog.ro