- 4 May 2009
- bookblog.ro
- Psihologie/Sociologie
- Polity Press
A Cultural History of Humour
0
Autori: Jan Bremmer, Herman Roddenburg (ed)
Rating: 
Editura: Polity Press
Anul apariţiei: 2003
280 pagini
ISBN: 978-0745618807
Un titlu dubios, acest "A Cultural History of Humour". La prima vedere, tentativa de a împărţi istoric umorul - care, dincolo de orientarea sociologistă, ţine în mare măsură de temperament-, încercarea de a nega versiuni universale - de tipul "umorul e pur şi simplu o altă realitate", acest essayer pare înşelător. Cum, cu un minim bagaj teoretic, poţi oferi umorului o oarecare linearitate, aşa încât el să devină un fenomen şi să poată fi explicat evolutiv? Jacques Le Goff, unul dintre colaboratorii volumului, se eschivează admirabil: "being a cultural and a social phenomenon, laughter [sic!] must have a history". Aşa, carevasăzică, ceea ce punem în discuţie este "râsul" şi nicidecum "umorul", ori astfel cititorul rămâne confortabil în fotoliul unei simple istorii sociale. Cu riscul asumat, voi propune titlul: "A social history of laughter", infinit mai ferit de exclamaţiile vreunui OPC editorial imaginar.
Eseul lui Jan Bremmer (primul din volum) aduce în discuţie ideea "umorului interzis" al Antichităţii. Dionisiac şi subversiv, umorul - deşi, din nou, mai degrabă "râsul", dar voi lăsa această idee deoparte din lipsă de spaţiu - avea puterea magică a inversiunii ordinii sociale, a dezordinii perpetue. "Ce-i prea mult strică" şi "După râs vine plâns" justificau tentativa culturii de a limita sau a defini strict asemenea activităţi. Aşa au luat naştere carnavale şi serbări de tot felul în care era umorul era acceptat doar cu promisiunea vremelniciei. Sociologul britanic Raddcliffe-Brown vedea în aceste întreruperi de realitate două dintre instinctele antagonice ale omenirii: "nevoia de a viola tabuuri şi de a lua în derâdere simbolurile autorităţii sacre şi profane" şi, de cealaltă parte, "funcţia de auto-reglare şi auto-menţinere a oricărui sistem social". Restrained laughter, noţiune care poate trezi amintiri sugestive părinţilor noştri, îşi găsea începutul în stricteţea pitagorismului şi avea să producă ecou în răstimpuri în cultura europeană.
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Stiinţe umaniste şi religie]
- 2 March 2009
- Iulia Nalatan
The Wisdom of Crowds
Autor: James Surowiecki
Rating: 
De ce o să fiţi uşor dezamăgiţi
(ediţia în limba engleză)
Suntem convinşi că aproape tot timpul există un grup de « aleşi » care pot oferi cea mai bună soluţie şi mai ales în relaţiile profesionale suntem obişnuiţi să ne raportăm la experţi în luarea deciziilor. The wisdom of crowds prezintă o idee simplă, care pentru unii poate fi o veste proastă: în anumite condiţii, grupurile mari de oameni sunt mai inteligente decât elitele de experţi. E o afirmaţie care poate duce la negare şi respingere, mai ales dacă eşti într-un rol de manager. Ce rost ai mai avea tu dacă deciziile tale ar fi mai proaste decât cele ale echipei pe care o coordonezi ?
Gândirea convenţională ne spune că mulţimile de oameni sunt iraţionale iar «spiritul de turmă" anihilează inţiativele îndrăzneţe, promovează mediocritatea şi compromisul. În această carte, Surowiecki reuşeşte să demonstreze într-un mod bine argumentat că, în anumite cazuri, pentru anumite tipuri de probleme, grupurile sunt mai inteligente decât indivizii. [Citeste tot Articolul]
- 4 February 2009
- Ioana Ristea
Despre civilizaţia convieţuirii
Autor: Andrea Riccardi
Rating:
Despre Andrea Riccardi este important de spus că este fondatorul comunităţii Sant"™Egidio, un grup creştin specializat în dialogul ecumenic şi care îşi face simţită prezenţa în acţiuni de mediere (în această carte, Riccardi aminteşte de implicarea avută în conflictul dintre forţele politice din Mozambic). Despre civilizaţia convieţuirii se vrea un model de urmat, pe calea bunei înţelegeri a oamenilor de pretutindeni; ce reuşeşt, însă, este doar un discurs politicos şi dezirabil.
Dacă vorbim despre o civilizaţie a convieţuirii, nu putem să nu avem în vedere factorul conflictului. Conflictul este rezultat al intoleranţei faţă de diferenţă, incapacitatea de a face compromisuri, de a coopera. Lumea noastră nu cunoaşte armonia şi asta din cauza diversităţii etniilor, a intereselor politice şi, mai în adâncime, a crizei familiei, a societăţii, a şcolii. Conflictul a luat naştere în postcolonialism, când statul-naţiune a fost soluţia pentru garantarea siguranţei unei populaţii, elementul care a dat legitimitate noţiunii de identitate (de exemplu, în Balcani, statele pre-moderne aveau superstructuri omogene şi se bazau pe o politică ierarhică cu inegalităţi sociale stricte, dar tocmai aceste inegalităţi permiteau vasta diversitate etnică şi religioasă). Astăzi, identitatea, definită mereu în raport cu celălalt, cu străinul, "promovează o comunitate, dar în dauna toleranţei şi a reciprocităţii, şi creează o lume în care apartenenţa este şi mai importantă decât puterea cetăţenilor". [Citeste tot Articolul]
- 28 January 2009
- Mihaela Butnaru
- Dezvoltare personala
- Publica
- Carl Honore
Elogiu lentorii
0Autor: Carl Honoré
Rating:
Editura: Publica
(ediţia în limba engleză)
Nu suntem la fel. Totuşi, cam de un secol încercăm să fim identici pe un plan important: cel al vitezei. Cu cît mai rapid, cu atît mai bine. Cu cît mai rapid, cu atît mai asemănător. Întîi, pentru că atunci cînd trecem în goană prin lume, vedem lucrurile nediferenţiat; apoi, pentru că gonind printre termene-limită, blocaje în trafic, cereri de a intensifica ritmul, punem undeva la capătul de jos al listei pe cineva important: pe noi înşine. Identitatea, stima, nevoile personale sunt antrenate în maşinăria lui "mai repede înseamnă mai bine", unde mai bine ia valori de la profitabil la eficient.
Problema pe care o pune o carte precum cea a lui Carl Honoré este dacă merită să pierdem lucruri esenţiale de dragul vitezei, prin urmare, o problemă existenţială a secolului XXI: avem cea mai consistentă ofertă de informaţie, tehnica performantă, trăim profitabil şi eficient, dar oare chiar trăim? [Citeste tot Articolul]
- 18 January 2009
- gabriel
Omul zar
Autor: Luke Rhinehart
Rating:
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)
Pace şi bine!
NU CITIŢI ACEASTÄ‚ RECENZIE!
NU CITIŢI ACEASTÄ‚ CARTE!
VEŢI DEVENI CIOBURI DE OAMENI!
LECTURÄ‚ INTERZISÄ‚ ÎNTRE 7 ŞI 77 DE ANI!
TREABA VOASTRÄ‚ - V-AM AVERTIZAT!
Ca să fiu cinstit faţă de propriile mele reacţii, primele capitole ale acestei cărţi m-au entuziasmat. Ele păreau să urmeze în scris ceea ce văzusem la o rarisimă emisiune Discovery. Pe sticlă, 2 ghizi barbugii dădeau cu babaroasele pentru a vedea care din 6 ţări urmau s-o viziteze. Le-a ieşit Anglia. Au numit 6 oraşe şi nimeri Birmingham. Au scris 6 cartiere şi ajunseră în partea de vest a oraşului. Acolo din 6 centre de interes zarul a hotărât o lăptărie. Înăuntru printre cele 6 feluri de lapte selectate au solicitat laptele numărul 2, apoi au întrebat despre 6 posibile trasee prin oraş şi zarul se opri la numărul 5. Şi toată emisiunea tipii mergeau aşa la întâmplare, bucurându-se de eventuale frumuseţi ale ţării vizitate, dar asta numai dacă hotăra zarul.
Oau, ce interesant, [Citeste tot Articolul]
- 12 January 2009
- Silviu Man
Jurnal de cămin
Coordonatori: Zoltán Rostás, Sorin Stoica
Rating: 
Jurnal de cămin este o colecţie de evocări ale vieţii din căminele bucureştene, scrisă de 24 de studenţi şi studente de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, coordonaţi de Zoltán Rostás şi Sorin Stoica. Ar putea fi deci o lectură banală, o simplă trecere în revistă a unui mediu social probabil destul de interesant - acela al provincialilor veniţi la Bucureşti ca să înveţe / să-şi facă un rost în viaţă / să se realizeze. Dar nu este. Ceea ce-l aşteaptă însă pe cititor între copertele acestui volum cu titlu cuminţel zguduie serios barierele înţelegerii şi normalităţii.
Profesorul Zoltán Rostás ne face o binevenită introducere in subiect, menţionând în cuvântul înainte al cărţii ca în cămine funcţionează "o moralitate sexuală care tolerează toate manifestările posibile" şi "un pluralism cultural-politic nesigur". Cred că este cazul, având în vedere minunăţiile pe care urmează să le descriu în rândurile de mai jos, să detaliez in concreto: prima sintagmă descrie situaţia în care, cum s-ar spune frigid-funcţionăreşte, doi studenţi de sex opus "întreţin nestingheriţi relaţii sexuale" sub o pătură, în timp ce colegul/colega/colegii trăncănesc, joacă whist sau ronţăie seminţe cu ochii la vreun film pe calculator. A doua formulare, cu "pluralismul cultural-politic", îmi pare însă foarte ambiguă. Ştiu din proprie experienţă că studenţimii de prin căminele bucureştene puţin îi pasă de politică; cât despre "cultură" (cu riscul de a dezamăgi aşteptările celor care îşi fac speranţe că "generaţia tânără" va fi mai bună decât înaintaşii, doar pentru motivul că e "tânără" şi n-a trăit sub Ceauşescu), nu recomand nimănui să nimerească în perioada festivalurilor dedicate studenţilor la vreo reprezentaţie la operă sau la vreo piesă de teatru cu sala plină de tineri care au căpătat gratis invitaţii " De altfel, iată o mărturie de un superb umor involuntar (cine ce zicea despre "cultura în mişcare"?) :
[Citeşte mai departe pe Secţiunea de Ştiinte umaniste şi religie]
- 9 December 2008
- Mihaela Butnaru
Pledoarie pentru o anumită anormalitate
Autor: Joyce McDougall
Rating:
Cred că nu o dată ne-am plîns, numai cu noi înşine sau în faţa altora, de singurătate sau neputinţă. Ajungem la capătul puterilor din motive aparent ridicole, detalii cotidiene care sunt, pe scena psihică, enorme, esenţiale, atroce. În cartea de faţă, Joyce McDougall încearcă să analizeze apărările extreme ale Eului: adicţii, perversiuni, "neantizare" a interiorului, somatizări. Am făcut apel la o stare cunoscută celor mai mulţi dintre noi - aceea de epuizare, tradusă cel mai simplu prin "dar eu nu mai pot!" - pentru a presupune de la bun început că realitatea cazurilor descrise şi analizate în această carte nu poate fi contestată, aşa cum nu contestăm starea de epuizare, trăită, verificată. Cel mult, specialiştii ar putea contesta construcţia de ipoteze şi predicţii a autoarei.
Pe baza experienţei clinice, Joyce McDougall încearcă să analizeze modurile în care oamenii se străduiesc să-şi păstreze integritatea psihică, să o ţină între reperele narcisice (chiar şi între acelea construite de copil în lipsa unui model real sau cînd modelul apare-dispare sau cînd îl contrariază, deci chiar şi între reperele confuze, care au necesitat un efort uriaş de integrare) şi mai ales felurile în care oamenii înţeleg să împiedice moartea psihică, mai ales atunci cînd simt cum alunecă spre ea. Povestea nouă este veche: mulţi oameni nu trăiesc, ci sunt trăiţi, iar descoperirea acestui fapt o primeşte fiecare în funcţie de sistemul propriu de coping, care poate apărea uneori extrem de ciudat pentru spectatorul din exterior, în timp ce pentru persoana implicată este un element care o ţine în viaţă.
[Citeste tot Articolul]