Autor: Joyce McDougall
Rating:

Cred că nu o dată ne-am plîns, numai cu noi înşine sau în faţa altora, de singurătate sau neputinţă. Ajungem la capătul puterilor din motive aparent ridicole, detalii cotidiene care sunt, pe scena psihică, enorme, esenţiale, atroce. În cartea de faţă, Joyce McDougall încearcă să analizeze apărările extreme ale Eului: adicţii, perversiuni, "neantizare" a interiorului, somatizări. Am făcut apel la o stare cunoscută celor mai mulţi dintre noi - aceea de epuizare, tradusă cel mai simplu prin "dar eu nu mai pot!" - pentru a presupune de la bun început că realitatea cazurilor descrise şi analizate în această carte nu poate fi contestată, aşa cum nu contestăm starea de epuizare, trăită, verificată. Cel mult, specialiştii ar putea contesta construcţia de ipoteze şi predicţii a autoarei.

Pe baza experienţei clinice, Joyce McDougall încearcă să analizeze modurile în care oamenii se străduiesc să-şi păstreze integritatea psihică, să o ţină între reperele narcisice (chiar şi între acelea construite de copil în lipsa unui model real sau cînd modelul apare-dispare sau cînd îl contrariază, deci chiar şi între reperele confuze, care au necesitat un efort uriaş de integrare) şi mai ales felurile în care oamenii înţeleg să împiedice moartea psihică, mai ales atunci cînd simt cum alunecă spre ea. Povestea nouă este veche: mulţi oameni nu trăiesc, ci sunt trăiţi, iar descoperirea acestui fapt o primeşte fiecare în funcţie de sistemul propriu de coping, care poate apărea uneori extrem de ciudat pentru spectatorul din exterior, în timp ce pentru persoana implicată este un element care o ţine în viaţă.

Joyce McDougall subliniază un lucru peste care poate trecem uşor citind atîtea cazuri şi curiozităţi: fragilitatea acestor personalităţi aflate la marginea depersonalizării, nevoite să lupte mereu cu pericolul de a se pierde în Celălalt, obligate de propriul instinct de conservare să găsească feluri de a eluda acest pericol, de a controla ameninţarea (care-i atît de necesară) reprezentată de Celălalt. Prin urmare, controlul dublu, de sine şi al obiectului, reprezintă o presiune mai mare decît poate suporta persoana. În acest caz, fie elaborează un scenariu pentru a putea să trăiască, fie ajunge la colaps, fie - o situaţie fără ieşire - ajunge la un gol interior care o face inabordabilă.

Anti-analizandul este cel la care Joyce McDougall face referinţă atunci cînd vorbeşte despre "robotul programat, infailibil", omul cu carapace, automatul, pentru care dezavuarea globală (Verwerfung) este condiţie pentru a trăi mai departe. Accesul la aceşti analizanzi goliţi, negativi este imposibil, consideră Joyce McDougall, prin contra-transfer. Ei sunt aceia care îngheaţă orice relaţie, orice iniţiativă, orice abordare prin "comportamentul lor mortifier", învingătoare fiind numai legătura lor preţioasă cu obiectul pe care-l urăsc, văzut ca singurul lucru viu, vital pentru identitate.

În fine, cartea abordează şi normalitatea, dintr-o perspectivă interesantă:
Pentru un analist, să vorbească despre normalitate este ca şi cum ar vorbi despre faţa ascunsă a Lunii. Putem, desigur, să ne-o imaginăm, să trimitem acolo rachete, să-i facem fotografii, ba chiar să construim o teorie pentru a-i explica apariţia - şi unde ne duc toate acestea? Nu este terenul nostru, abia dacă ne este planetă. Nevrozaţii cu nucleul lor intim, psihotic, psihozaţii cu accentuata lor latură nevrotică - iat-ne familia, mediul în care ne învîrtim, în care toţi vorbim, cu unele diferenţe de dialect, aceeaşi limbă. Dar dincolo de toate acestea, există oare cu adevărat o "structură normală" a personalităţii? Iar dacă există, de ce trebuie să plecăm din zona analitică, atît de confortabil anormală, şi să ne repezim pe urmele normalilor? Pentru a le arăta cît sunt de bolnavi, poate? Dar mai e o problemă: cel care se numeşte pe sine normal - indiferent dacă, din punctul nostru de vedere, normalitatea lui este patologie sau chiar patogenie - nu are nici un chef de noi. Mai rău, nu are încredere în noi.

Mai departe, autoare scrie despre cei care suferă de normalitatea lor, despre presiunea normalului (să te porţi ca un adult!), despre regularizarea care duce la un alt soi de carapace: adulţii care nu mai pot crea legături simbolice între lucruri, care văd ce au fost învăţaţi să vadă şi nimic mai mult. Aceasta este normalitatea care planează ameninţător asupra noastră, solidă şi prea bine în pielea proprie, care ne face adulţi respectabili, iar în final nu poate răspunde la întrebarea "Unde e viaţa pe care-am trăit-o?"

Aş încheia cu una din întrebările autoarei (temă de meditaţie): Cine, dintre noi toţi, este la înălţimea creativităţii propriilor vise?

Scrisă de Mihaela Butnaru