0
Autor: Elie Wiesel
Rating:
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2007
Traducător Doru Mareş
326 pagini
ISBN: 978-973-707-134-7

Notorietatea lui Elie Wiesel are şi efecte negative: nu mă refer doar la acuzaţia că ar fi un impostor sau la faptul că a fost atacat într-un hotel, ci şi la rezerva cu care pot fi primite romanele sale. Faima şi activismul unui autor pot schimba perpectiva asupra cărţilor sale, ceea ce mi se pare ironic: ce am aprecia la un anonim tindem să respingem la un autor foarte vizibil în viaţa socială şi politică. E ca şi cum ne-am dori ca talentul să fie pur, iar forţa imaginativă şi eleganţa stilului să nu fie contaminate de activităţile sociale ale autorului.

În cazul în care numele de Elie Wiesel vă evocă ceva neclar, este vorba de unul din supravieţuitorii Holocaustului, născut în Sighet şi deportat la Auschwitz împreună cu familia. După 1945, a studiat la Paris şi, convins de Mauriac, şi-a descris experienţa teribilă într-o carte. La Nuit este controversată încă, dar şi una dintre cele mai celebre mărturii cu privire la Holocaust. Dacă doriţi să citiţi mai multe, puteţi găsi informaţii aici (inclusiv fotografii din Sighet 1920-1939) şi aici.

Romanul de faţă este parţial bazat pe experienţa de lagăr a autorului, accentul fiind pus mai curînd pe problema identităţii: Ce înseamnă să fii evreu? şi Ce înseamnă să fii om? sunt cele două întrebări la care personajul cărţii, Doriel, caută obsesiv răspunsuri. Sau, mai scurt spus, întrebarea devine: Cine sunt eu? Doriel şi lupta sa cu răspunsurile oferă un veritabil roman psihanalitic celor pasionaţi. Este vorba de o analiză ideală, complexă, tulburătoare atît pentru el, cît şi pentru analista sa, Therese, ambiţioasă şi, din punctul de vedere al rezultatelor, aparent nefructuoasă. Însă istoria post-analiză a lui Doriel ne arată un adevăr simplu, pe care toţi îl ştim, îl negăm şi îl uităm (vă las să-l descoperiţi în carte).

Povestea lui Doriel începe aşa:

"Ea are ochii întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat. Întreaga viaţă am căutat-o. Nu ea m-a salvat din moartea tăcută care îmbracă resemnarea în singurătate? Şi din nebunia în fază terminală, zic bine terminală, ca şi cum aş vorbi despre un cancer incurabil, de acum. Da, da, din nebunia în care îţi poţi găsi refugiul, dacă nu chiar salvarea.

Exact despre ea, despre nebunie, vă voi vorbi, despre nebunia încărcată de amintiri care are ochii ca ai oricui altcineva. Numai că, în povestea mea, ochii ăştia sunt ca ai unui copil surâzător, care tremură de frică."

Prin urmare, nebunia. Fascinaţie şi spaimă, profundă dereglare a minţii, ceva mai puţin rău sau ceva mai îngrozitor decît moartea, refugiu sau salvare? Prin aceste întrebări trece Doriel, prins între nebunie şi teama de a nu fi nebun, joacă şi închipuire, durere a cărei sursă nu o găseşte, temeri transformate în furie, uşi încuiate cu zeci de lacăte.

Nebuna dorinţă de a dansa propune o călătorie prin istoria personală, însă şi una prin marea istorie: de la Holocaust la Mossad, de la Talmud la "tata Freud". La fel ca nebunia protagonistului, cartea are un ritm electrizant, domolit pe alocuri de intervenţiile terapeutei, conţine asocieri aparent bizare, dar care au logica lor, amestecă poveşti, personaje, halucinaţii cu reflecţii, întrebări fundamentale ale fiinţei. Nu ignoră nici răspunsurile la neliniştile omeneşti, însă acestea sunt mai degrabă alunecoase, înşelătoare. Probabil că fiecare e cel mai în măsură să-şi găsească propriile răspunsuri.

Unul din motivele pentru care vă recomand acest roman este că Nebuna dorinţă de a dansa dezvoltă idei umaniste într-o lume pe care aş numi-o, în ce priveşte valorile, nu numai postmodernă, ci şi post-umană.

Scris de Mihaela Butnaru