
Narine Abgarian îşi poartă cititorul într-un sat de munte, izolat, dar plin de viaţă, suferinţă şi miracole - un loc pe care îl simţi aproape, deşi poate e la depărtare. Maran este satul prototip nicidecum romanticizat, dar pictat cu blândeţe, cu toate zgârieturile lui, cu rănile istorice, cu oamenii care ştiu să tacă dar şi să simtă. Peisajele, casele, sobele, drumul inaccesibil, ambulanţa ce întârzie, preotul ce apare rar – toate acestea conturează nu doar un ambient, ci o stare: izolarea, dar şi o comuniune tacită cu locul, cu natura, cu cerul de deasupra. [Citeste tot Articolul]