Titlu: Din cer au căzut trei mere
Autor: Narine Abgarian
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Luana Schidu
Numar pagini: 264
ISBN: 9786060975021

Narine Abgarian îşi poartă cititorul într-un sat de munte, izolat, dar plin de viaţă, suferinţă şi miracole - un loc pe care îl simţi aproape, deşi poate e la depărtare. Maran este satul prototip nicidecum romanticizat, dar pictat cu blândeţe, cu toate zgârieturile lui, cu rănile istorice, cu oamenii care ştiu să tacă dar şi să simtă. Peisajele, casele, sobele, drumul inaccesibil, ambulanţa ce întârzie, preotul ce apare rar – toate acestea conturează nu doar un ambient, ci o stare: izolarea, dar şi o comuniune tacită cu locul, cu natura, cu cerul de deasupra.

Abgarian foloseşte contrastele cu măiestrie: între sărăcie şi generozitate, între oboseala durerii şi magnificența unui gest mic, dintre pământul uscat şi apa de ploaie, dintre viteza lumii exterioare şi ritmul lent al vieţii de acolo. Satul nu este decor – este personaj, este tot ce ţine lumea în loc dar şi ceea ce o face să se zbată către viaţă.

Personajul central, Anatolia, este unul dintre cele mai impresionante portrete feminine de curaj tăcut. La 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a satului, ea se pregăteşte de începutul sfârşitului - simte că rostul ei este consumat, se aşază să moară. Dar viaţa are alte planuri. Anatolia a îndurat pierderi cumplite: copii, familie, foamete etc. Abuzul matrimonial suferit în căsătoria cu ucenicul tâmplarului Minas - gestul de a-i fi tăiat părul (un gest cu semnificaţie simbolică profundă) - o marchează profund. Aceste experienţe de suferinţă nu o distrug, dar îi colorează percepţia, o fac să fie sceptică, resemnată, dar în acelaşi timp capabilă să primească binele când vine.

Vasili, văduv şi om aspru, aduce altă nuanţă: naclău, murdar de viaţă grea, dar cu gesturi de tandreţe neaşteptate. Relaţia lor, târzie, neviolentă, este una delicată - nu există grandilocvenţă, nu există idealizare: există gestul, privirea, disponibilitatea de a fi acolo, de a auzi, de a aduce speranţă. Împreună, cei doi exploră ce înseamnă să te ridici din umbră, să te deschizi la posibilitatea miraculosului chiar şi când totul pare împotriva ta.

Personajele secundare - bătrânii din sat, cei plecaţi, copiii rareori rămaşi, superstițiile, visurile locuitorilor - toate contribuie la simţul unei comunităţi ce suferă, dar ce nu se lasă ruptă. Ei ţin viu trecutul, ţin vie credinţa, ţin vie speranţa.

Istoria nu este prezentată ca date seci, ci ca dureri ce s-au întipărit în fiecare suflet al satului. Foametea care a ucis copii, a lăsat urme, a șubrezit generaţii, este o forţă cosmică, dar şi socială: satul îşi pierde din vitalitate, oamenii rămân singuri, bătrâni, copiii pleacă sau mor. Războiul adaugă trauma: suferinţa, pierderile, fragilele speranţe de linişte.

Abuzul marital – deşi nu este scena dominantă, dar este crucială – oferă un contrast: între ce poate face un om rău şi ce pot răspunde răului răbdarea şi demnitatea pot. Tăierea părului Anatoliei, plecarea soţului, durerea pierderii – toate se insinuează ca nişte răni care nu se vindecă uşor, dar care pot fi transformate: în curaj, în solidaritate, în acceptare. Autoarea nu idealizează, nu minimalizează suferinţa. O arată cum creşte, cum te sfâşie când eşti vulnerabil, dar şi cum poate fi hrănită speranţa.

Abgarian are darul rar de a spune simplu, dar cu adâncime. Fiecare detaliu - mirosul lemnelor arse, gustul pâinii făcute acasă, glasul cocoşului, leacurile din plante, visele sau presimţirile, gesturile cotidiene - toate acestea sunt pictate cu o tandreţe şi o precizie care te transformă, ca cititor, nu doar în martor, ci în locuitor al Maranului. Scriitura ei nu polemizează, nu jigneşte, nu exagerează, dar îţi sparge inima cu adevărul ei.

Realismul magic intră discret în poveste – nu pentru spectacol, ci pentru a reaminti că viaţa conţine miracole când oamenii încă au credinţă. Îngerii, visele, semnele, chiar lucrurile mici care par banale, toate acestea sclipesc în umbra durerii.

Este o povestire în care timpului i se permite să curgă altfel: nu doar prin calendar, ci prin amintire, prin vorbă, prin felul în care satul se răstigneşte și renaşte, prin gesturi mici şi semne. Autoarea ştie să creeze dialog nu numai între oameni, ci între trecut şi prezent, între văzut şi nevăzut, între setea de speranţă şi frică.

Chiar atunci când pare că viaţa s-a retras, că satul sfârşeşte, cartea aduce miracole: naşterea, gestul lui Vasili, revenirea credinţei că mai există rost, că mai există iubire chiar şi la vârste târzii sau la marginea lumii. Trei mere căzute din cer – simbol, semn, dar — pentru cel care vede, pentru cel care povesteşte, pentru cel care crede. Aceasta este structura miraculoasă a romanului: care înscrie durerea în ecusonul vieţii, care lasă spaţiu pentru speranţă, pentru renaştere, pentru faptul că viaţa îşi revendică dreptul să fie trăită.

Din cer au căzut trei mere nu este o carte ușoară – nu e pentru cei care vor escapism pur – dar este o carte vindecătoare. E pentru cei care simt că lumea s-a rupt și încă mai cred că frânturile pot fi adunate. Este pentru cei care admiră oamenii simpli ce suferă şi totuşi iubesc, care nu renunţă la speranţă, chiar când cerul pare să fie greoi de durere.

Narine Abgarian s-a dovedit o povestitoare de excepție: caută adevărul dincolo de durere, dar nu întoarce spatele la frumuseţea ce rămâne, la miracolele mici şi la tăcerea care le însoţeşte. Cartea ei te lasă cu sufletul mai plin, cu inima mai atentă la viaţa de zi cu zi, cu dorința de a vedea binele în celălalt, chiar și când umbrele sunt adânci .

Text scris de Stella Popa.