Suflete pereche
Scris de Raluca Alexe • 5 April 2010 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Marilena Iovu
Numar pagini: 479
ISBN: 978-973-724-046-0
Când doamna Marilena Iovu, traducătoarea romanelor Ceceliei Ahern, mi-a spus că Suflete pereche i-a plăcut cel mai mult, am fost nerăbdătoare să văd despre ce este vorba. Nici măcar nu am ctit ce scria pe coperta patru, ce să mai vorbim de căutat detalii pe Internet. Nu-mi pare rău că am citit-o, mai ales că a fost prima noaptein câteva luni bune în care n-am dormit din cauza (sau mai degrabă datorită) cititului. Însă Suflete pereche nu a detronat Prietenul nevăzut şi parcă nici Mulţumesc pentru amintiri.
Ce e drept însă, romanul de faţă revine în aceeaşi "sferă" cu P.S. Te iubesc, în sensul că nu are nici un element fantastic, aşa cum mă obişnuisem în ultima vreme. Este pur şi simplu viaţa lui Rosie Dunne, împletită de multe ori cu cea a lui Alex Stewart. Deşi mi se pare puţin ciudat să alătur cele două categorii, aş spune că pe lângă un exemplu de literatură contemporană, cartea este şi un "bildungsroman". Scris, e adevărat, într-o manieră foarte modernă, asupra căreia voi reveni puţin mai încolo. Însă nici unul din cele de mai sus nu este motivul pentru care am rămas cu un gust amar atunci când am închis cartea, cândva pe la 4 şi jumătate dimineaţa, în timpul săptămânii.
Pentru a vă putea vorbi despre acest motiv mă văd nevoită să fac ceva ce nu cred că am făcut până acum în poveştile mele despre cărţi: să vă spun cum se termină. Nu cred că voi comite o crimă prea mare, având în vedere că titlul este mai mult decât edificator, drept pentru care vă spun fără reţineri că cele două personaje rămân împreună.
Vă mai dau şi alte detalii: Rosie şi Alex sunt cei mai buni prieteni de la o vârstă foarte fragedă: stau în aceeaşi bancă, o supără pe profesoara lor, fac toate năzbâtiile împreună, vorbesc despre iubiţi şi iubite, se destăinuie unul altuia şi râd unul de altul de multe ori. Până când Alex se mută din Dublin la Boston, în clasa a 11-a. Deşi rămân cei mai buni prieteni, fiecare îşi făureşte propria viaţă. Şi dacă Alex, deşi are o căsnicie eşuată, ajunge un doctor de succes, ei bine- şi aici este motivul nemulţumirii mele- Rosie Dunne... îşi ratează cam toată viaţa.
Asta pentru că la balul de absolvire, la care ar fi trebuit să meargă cu Alex, rămâne însărcinată. Adio deci visul ei de a deveni manager de hotel, adio tinereţe, facultate, mutarea la Boston şi orice altceva. Rosie devine mamă şi întreagă ei viaţă va fi guvernată de acest aspect- o slujbă mizeră, numai pentru orele bune de lucru şi bani, o casă mică, griji, cu o singură prietenă şi la un moment dat, la rândul ei, într-o căsnicie.
Faptul că undeva pe la cincizeci de ani, după ce mama ei moare şi reuşeşte să îi transforme casa într-o pensiune şi după încă o căsătorie a lui Alex, cei doi sfârşesc împreună, nu mă "încălzeste" cu aproape nimic. Desigur, mai bine mai târziu decât niciodată, desigur că ar fi putut nici să nu se întâmple asta, însă... ei bine, eu m-am simţit foarte prost, pentru că tot citind, am simţit-o pe Rosie foarte aproape de mine.
Iar acesta este motivul pentru care cartea de fapt nu este una proastă; motivul pentru care nu m-am oprit până nu am terminat-o şi pentru care nu prea are nici o importantă faptul că v-am făcut rezumatul ei: întregul roman este alcătuit din bileţele, scrisori, e-mailuri şi conversaţii pe messenger. Nici un "spuse", "intră", "se aşeză pe scaun tremurand". Rosie şi cei câţiva parteneri ai ei de discuţii povestesc de fapt direct cititorului. 465 de pagini de dialog, acţiune şi... viaţă pur şi simplu.
Nu are cum să nu îţi pară rău pentru Rosie. Nu ai cum să te mulţumeşti cu această rezolvare atât de târziu, când ştii prin câte nereuşite a trecut întreaga ei viaţă. Şi cu toate astea nu deprimată m-am simţit, cum s-a grăbit cineva să catalogheze- dacă citeşti Suflete pereche nu eşti masochist. Primeşti de fapt nişte lecţii, ca în mai toate cărţile lui Ahern. Şi parcă le înveţi mai bine fiind atât de aproape de personaj, nu?
Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
-
Inca un succes al Ceceliei Ahern. A doua carte citita a acesteia si a doua cucerire. Imi propun ca in decurs de o saptamana sa citesc toate cartile care poarta semnatura acestei autoare. Are un stil unic care frapeaza… Cartea de fata a fost scrisa intr-o maniera diferita fata de cele cu care am fost obisnuita, insa asta nu a facut decat sa … imi placa. Mi-a placut foarte mult povestea in sine, evenimentele fiind insiruite ca intr-un carusel al amintirilor.
-
Nu m-am putut opri pana nu am cititt-o pe toata!Este frumoasa, dar m-a suparat…nu mi-a placut finalul. Mult prea tarziu pentru a indrepta greselile vietii. Nu am citit cartea P.S. TE IUBESC, nici nu stiam ca exista, decat dupa ce am vazut filmul care pot sa zic ca mi-a placut din suflet pentru ca am plans de la inceput pana la sfarsit!Un film pe cinste!
Marilena spune:
7 April 2010 | 10:57 am
Raluca, ai dreptate, Suflete pereche e alt gen decat celelalte carti ale Ceceliei, ii lipseste elementul fantastic. As spune ca e o carte pentru cei trecuti de 35 de ani, care au in spate niste experiente de viata si se pot regasi in situatiile descrise. Dar si personajele adolescentilor sunt foarte bine redate, cu framantarile si prostioarele specifice varstei.
In ce priveste comparatia pe care ai facut-o cu alte carti ale autoarei, sa nu uitam ca aceasta a fost a 2-a, iar tu le compari cu a 3-a, respectiv cu a 5-a ei carte! Vreau sa spun ca intre timp scrisul ei a evoluat. Prietenul Nevazut a marcat aparitia fantasticului in cartile ei si a tinut-o tot asa… inclusiv in cea mai recenta carte a ei, care va fi publicata de Editura ALL la Targul de carte din iunie.