Titlu: Şase personaje în căutarea unui autor
Autor: Luigi Pirandello
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Alice Georgescu
Numar pagini: 415
ISBN: 978-973-124-091-6

(ediţia în limba engleză)

În afara faptului că este unul din laureaţii premiului Nobel, nu cunoşteam prea multe despre Luigi Pirandello înaintea citirii celor câteva piese incluse în volumul de faţă. Am fost avertizată în privinţa stilului său greoi, dar m-a atras subiectul piesei care îi dă numele, aşa cum e prezentat în prefaţa pe care i-o scrie autorul: "Pot zice doar că, fără să le caut, m-am trezit cu ele în faţă, vii să le pot atinge, vii să le pot asculta până şi răsuflarea acestor Şase Personaje prezente acum pe scenă. Şi erau acolo toate, fiecare cu frământarea sa ascunsă, unite prin naşterea şi desfăşurarea întâmplărilor în care sunt amestecate şi aşteptând să le fac eu intrarea în lumea artei, să compun eu din persoanele lor, din pasiunile şi cazul fiecăruia, un roman, o dramă ori măcar o nuvelă. Născute vii, îşi cereau dreptul la viaţă."

Personajele lui Pirandello, purtând măşti asemenea celor din Commedia dell´arte, îşi cer dreptul la viaţă în faţa unui regizor fictiv pe care îl îndeamnă să le reprezinte drama. Aici apare conflictul dintre cele două părţi: ceea ce sunt personajele în esenţa lor nu poate coincide cu ceea ce devin ele în reprezentare. Multiplele faţete pe care le pot lua astfel vor reflecta şi ceva din cei care le interpretează, în momentul în care, cel puţin în teorie, ar trebui să reflecte ceea ce este personajul în viaţa sa independentă de punerea în scenă.

Piesa aceasta, ca şi celelalte incluse în volum, pune problema dualităţii formate din realitate şi ficţiune precum şi a celei dintre artă şi viaţă. Daca trebuie să ne raportăm la prima dintre ele, nedumerirea cititorului, care poate să le întrebe precum Directorul: "Unde e textul?", vine din pledoaria pe care o au cele Şase Personaje: "E în noi, domnule. Drama e în noi; noi suntem drama; şi suntem nerăbdători să o reprezentăm, aşa cum ne împinge pasiunea din noi!".

Dacă drama "este raţiunea de a fi a personajului", acest fapt te face să te întrebi asupra propriei persona, propriul rol pe care îl ai de jucat în faţa societăţii, în faţa prietenilor, a străinilor şi nu în ultimul rând în faţa propriei persoane. Pentru că fiecare posedă micile sale drame care îi definesc existenţa. Nedreptatea care le e săvârşită personajelor, pe care nici un om în viaţă nu cred că ar fi în stare să o îndure, e aceea de a le fi refuzată tocmai întruparea acestei raţiuni de a trăi.

În Henric al IV-lea, Pirandello se foloseşte de simbolul nebunului pentru a subţia graniţa dintre realitate şi ficţiune. Aici este pusă problema ficţiunii pe care poţi să o trăieşti în momentul în care crezi în adevărul oferit de ea. O ficţiune pe care o joci dar în care nu crezi nu reprezintă altceva decât o minciună. La polul opus, "ar mai trebui văzut ce li se pare, în schimb, adevărat acestor alţi o sută de mii care nu sunt socotiţi nebuni (") Ştiu că mie, când eram copil, mi se părea adevărată luna din fântână! Şi câte alte lucruri nu mi se păreau adevărate! Pentru că vai, vai de voi, dacă nu vă agăţaţi de ceea ce vi se pare adevărat azi şi de ceea ce vi se va părea adevărat mâine, chiar dacă e contrariul a ceea ce vi se părea adevărat ieri."

Raportându-ne la relaţia dintre artă şi viaţă, răspunsul îl găsim în În seara asta se improvizează - o piesă pe cât de liberă sugerează titlul, pe atât de bine regizată : "Arta este regatul creaţiei desăvârşite, în timp ce viaţa este, cum trebuie să fie, într-o continuă şi infinit de variată schimbare. Fiecare dintre noi caută să se creeze pe sine însuşi şi propria viaţă cu ajutorul aceloraşi însuşiri ale spiritului cu care îşi creează poetul opera de artă." De aceea, alegerea pare a se afla între a crea şi a trăi. Cele două nu pot fi înfăptuite simultan, doar alternativ.

Problema menţionată mai sus este pusă şi într-una din piesele care mi-a plăcut în mod deosebit, Să-i îmbrăcăm pe cei goi. Aici argumentul este repetat, fiind expus cu glasul scriitorului Ludovico: "Dragă domnule, faptele sunt aşa cum le iei; şi atunci, în spirit, nu mai sunt fapte, ci viaţă care apare aşa sau altminteri. Faptele sunt trecutul, când sufletul cedează şi viaţa le părăseşte. De asta nu cred în fapte."

Se pot spune multe despre caracterele şi contextele ilustrate de Pirandello, dar nu li se poate atribui faptul de a fi comune. Din contră, piesele sale conţin situaţii neobişnuite, puternic încărcate emoţional şi problematic. Dacă va trece peste o oarecare dificultate impusă de structura textelor, cititorul va fi pe deplin recompensat cu materialul care face din Pirandello un scriitor modern, precursor al teatrului absurdului.