Titlu: Julia
Autor: Sandra Newman
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Ioana Filat
Numar pagini: 400
ISBN: 978-630-344-012-5

Rareori mi s-a mai întâmplat să citesc o carte de parcă aș fi într-un fel de „transă”. Julia a început ca un coșmar - dar unul dintr-ăla care se derulează greoi, cu o lentoare aparte, și care devine tot mai sufocant, mai greu de înțeles, mai devastator. N-am citit cartea lui Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, așadar nu știu „cât de repovestire” (așa cum se recomandă) este această carte, însă m-a făcut să mă simt expus și lipsit de protecție și redus la o ființă fragilă, la o formă-de-existență care poate fi ușor rescrisă, care poate fi ușor negată, ușor înlocuită, ușor îngropată sub un torent de minciuni con-ve-na-bi-le.

Cartea Sandrei Newman este despre supraviețuire în mijlocul dezastrului, despre cum îți construiești viața într-o lume care nu vrea să exiști, dar îți permite, temporar, să te târăști printre fisurile SISTEMULUI! Julia, eroina tragică a acestei cărți, este conștientă de ce înseamnă Partidul, așadar, nici nu crede în el, dar nici nu își permite „luxul” de a spera într-o revoluție. Singura formă de rezistență pe care și-o permite este cea individuală, cea a supraviețuirii și a conservării, a păstrării unei fărâme de plăcere, de liberare interioară, de autonomie corporală, oricât de efemere ar fi acestea.

Cartea de față se petrece în același univers precum cel creat de Orwell, însă interesul pică pe Julia Worthing, iubita lui Winston Smith, personajul principal din cartea lui Orwell.

Pentru Julia rebeliunea ridică probleme strict identitare - ale corpului, ale relațiilor interumane, ale manipulării oamenilor potriviți la momentele potrivite. Ea știe că o idee nu te salvează de foame, de durere, de tortură. Dar corpul tău - corpul se poate transforma, la nevoie, într-o monedă de schimb, într-o armă. Și, chiar dacă și această iluzie ajunge să se prăbușească la un moment dat, chiar dacă și corpul îți este luat de către Partid, ei, până atunci măcar ai avut parte de acel ceva.

Pe de altă parte, Julia nu e o „eroină feministă” în sensul idealizat al termenului. N-aș zice că este neapărat o luptătoare, n-aș zice că devine un simbol. Ea doar se descurcă - și se descurcă așa cum milioane de femei au reușit să se descurce în regimuri totalitare de-a lungul istoriei. Prin tăcere. Prin compromisuri. Prin sacrificii. Prin relații temporare cu cei puternici. Prin trădare, atunci când a fost necesară trădarea. Printr-o înțelepciune care nu vine din cărți, ci care ia naștere din instinctul primar - de a rămâne în viață, instinctul de conservare.

Mi-a plăcut felul în care Sandra Newman a reușit să contureze o lume umană, o lume căreia am să-i zic „organică”. Avem multe personaje femei, multe povești de viață, descrieri ale vieții de zi cu zi. Toate acestea te fac să simți cu adevărat Oceania - nu ești doar un martor al suferinței personajelor, ci devii un martor al unei lumi mult mai complexe în care, deși frica și teroarea par să domine, ai parte și de momente comice, de camaraderie, de dragoste, de speranță - chiar și acolo unde toate acestea par a fi interzise. Dar apoi... vine durerea. OK, chiar n-am să vorbesc despre partea de tortură din această carte (deși știam că urmează și aceasta), dar vreau să vă spun că unele pagini sunt chiar dificil de parcurs.

M-a surprins mult finalul cărții Julia: a fost mai realist decât mă așteptam. A fost un final care mi s-a părut aproape de realitatea istorică a femeilor care au trăit în regimuri totalitare. Pentru că, în final, istoria foarte rar își amintește de ele. Și nu pentru că au fost mai slabe, ci pentru că deseori au fost nevoite să supraviețuiască în moduri care nu lasă loc pentru mituri eroice, pentru statui, pentru „adu-ți aminte de numele ei”.

Cartea de față mi-a rămas în minte, sincer să fiu, ca un roman cu tentă ușor horror - nu vorbesc despre monștri bizari sau nu știu ce crime, ci despre horror-ul care ia naștere din cât de ușor poate fi redusă o viață la, efectiv, nimic. Despre cât de ușor poate fi negată suferința altora, trecută cu vederea sau, dimpotrivă, chiar susținută de alți așa-ziși „oameni”...

Text scris de Andrei Cioată.