Titlu: Sa nu ma parasesti
Autor: Kazuo Ishiguro
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 360
ISBN: 973-46-0186-5

Kazuo Ishiguro nu are un simţ pentru contrarii, apropie situaţii care sunt în mod normal la o distanţă considerabilă, într-o manieră discretă, atît de discretă, că proza lui pare a se scrie de la sine. În romanul Să nu mă părăseşti, Ishiguro apropie fiinţele create artificial şi oamenii, arătînd că însăşi această categorisire este nedreaptă, deşi teoretic corectă. Ideea lui cu privire la ambiţia de creator a omului şi la efectele acesteia nu este nouă, dar ea apare într-o poveste pe cît de firească, pe atît de minunată.

La fel ca personajele, cititorul primeşte indiciile gradual, fără să i se permită certitudini. Naratoarea Kathy, cu tonul său egal, fără patos, dar misterios în mod involuntar, îşi revede copilăria şi adolescenţa la Hailsham, relaţia cu Ruth şi cu Tommy, revelaţiile cu privire la propria identitate, resemnările în legătură cu destinul său şi al celorlalţi "donatori" sau "îngrijitori". Deja introducerea acestor două atribute, pe lîngă stranietatea şcolii Hailsham, sunt în măsură să intrige. Ce şcoală este aceasta care are paznici tăcuţi şi stricţi, care exclude şi casa şi părinţii elevilor? Ce şcoală este aceasta de unde nu se evadează, pentru care lumea de afară este inutilă, deşi îşi pregăteşte elevii tocmai pentru misiunea lor de afară?

La 31 de ani, în timpul prezent al naraţiunii, Kathy priveşte cu o nostalgie evidentă către trecutul reprezentat de Hailsham, către prietenia ei furtunoasă cu Ruth, către detalii nenumărate ale vieţii împreună cu alţii. Atît triunghiul amoros, cît şi tradiţiile şcolii Hailsham sunt descrise cu rara abilitate de a da semnificaţie banalului. Amintirile naratoarei par a fi evocările cuiva care se pregăteşte să moară, deşi finalul nu susţine această presupunere. Chiar dacă ar fi numai pentru claritatea şi profunzimea acestor evocări, romanul tot ar merita citit. Pe jumătate spus-pe jumătate evitat, subiectul este însă altul: clonarea. Tommy şi Kathy recunosc adevărul despre existenţa lor numai în final, cînd nu mai pot evita ceea ce ştiu deja: unul ca ei nu este decît "donator" sau "îngrijitor", la atît se limitează rostul lui.

Şi atunci cum să se îndrăgostească, de ce să o facă, de ce să le placă muzica, de ce să călătorească sau să întîlnească oameni? Problema adusă în discuţie este incomodă: dacă intenţionăm să salvăm oameni prin donaţia de organe de la clone, este preferabil să considerăm aceste clone ca fiind obiecte, lipsite de suflet şi de imaginaţie. Sigur că pot exista ramificaţii ale acestei idei, ele sunt prezente şi la un nivel al naraţiunii, important este că romanul lui Ishiguro nu apelează la moralitate sau la "sensibilizare". Aici, iluzia realismului este atît de puternică, încît compasiunea apare inevitabil. Nu te poţi opri de la a-ţi imagina această lume posibilă, în care nu se ştie cine cui îi este experiment. Şi pe lîngă compasiune, apar şi întrebările despre modelele după care se face clonarea, despre proba de creativitate de la Hailsham, despre probabilitatea ca această poveste să fie reală într-un viitor oarecare.

Să nu mă părăseşti este aşadar o carte a mundanului, a gesturilor şi acţiunilor mărunte, care capătă semnificaţie cînd sunt incluse în tabloul complet al realităţii, o carte care salvează detaliul, dar şi simbolul. Totodată, este o carte complexă şi neliniştitoare despre lumea noastră, văzută altfel.