Titlu: Caietul interzis
Autor: Alba de Céspedes
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Gabriela Lungu
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-097-510-6

Într-o dimineață de duminică, în Roma posbelică, o femeie de 43 de ani cumpără, aproape din greșeală, un caiet cu o copertă neagră de la un tutungiu. Un gest aparent banal, aparent lipsit de vreo semnificație, dar care reprezintă „cheia” ce îi va deschide Albei de Céspedes ușa spre un labirint interior copleșitor, aproape dureros de autentic.

Așa începe, de fapt, Caietul interzis, un roman tulburător care ia forma unui jurnal și ne oferă o perspectivă intimă, inconfortabil de sinceră, asupra vieții unei femei care abia mai reușește să supraviețuiască în apele tulburi ale conformismului și subjugării.

Personajul principal, Valeria, este departe de a fi vreo eroină spectaculoasă. Nu are ambiții prea mari, cel puțin nu declarate și nici subînțelese, nu are vreo personalitate revoluționară. De fapt, nu prea iese cu nimic în evidență, cel puțin la început. Într-un fel, întocmai această aparentă „banalitate” a existenței sale o transformă într-o figură de o forță literară impresionantă, din care Alba de Céspedes poate fructifica o operă impecabilă.

Valeria Cossati este soție, mamă, este angajată într-un birou, pare să aibă cam tot ce îi trebuie pentru a fi „împlinită” în vremurile respective. Însă, dincolo de toate, ea este o femeie care simte că s-a pierdut pe sine, care simte că și-a pierdut coordonatele vieții, lăsată pe o barcă fără catarg în mijlocul furtunii. Și toate acestea, fără ca nimeni, uneori nici măcar ea, să observe ce i se întâmplă.

În paginile jurnalului ei „interzis”, Valeria începe să desfacă, cu o luciditate copleșitoare, firele propriei sale vieți: relația cu soțul ei, devenit mai mult o prezență funcțională decât un partener afectiv, dinamica tensionată cu cei doi copii ai lor, care par să o privească cu superioritatea generației care crede că reinventează roata, dar, îndeosebi, relația cu ea însăși, cu dorințele, gândurile și pornirile pe care le-a sufocat de mult sub straturi groase de obligații, tăceri, rușine și obediență învățată, perpetuată ereditar.

O valență pregnantă a romanului este senzația de sufocare, a lipsei de spațiu personal. Valeria nu are o cameră a ei, nu are un colț în care să se retragă, nici măcar un sertar pe care să-l poată încuia pentru a-și ascunde jurnalul. Scrie noaptea în caietul negru, pe furiș, ascunzându-l mereu într-un alt loc, de parcă ar ascunde un păcat, de parcă ar ascunde o vină rușinoasă. Această nevoie de intimitate, de exprimare, este privită de familia sa cu o condescendență aproape ridicolă. Ce-ar putea avea de scris, până la urmă, o femeie? Cuvintele ei sunt considerate lipsite de importanță. Viața ei? Nedemnă de a fi pusă pe hârtie. În acest sens, mă face să mă gândesc la romanul Virginiei Woolf, O cameră doar a ei. Într-un fel, poate Valeria este sora de origine romană, ceva mai resemnată, a acelei voci britanice care cerea spațiu și timp pentru ca o femeie să poată crea artă, să poată gândi liber.

Jurnalul devine pentru Valeria „o cameră doar a ei”, una mai simbolică, mai fragilă, dar la fel de eliberatoare, în care poate rosti ceea ce nimeni nu-i permite să spună cu voce tare. Alba de Céspedes reușește să livreze și o frescă socială vibrantă, realistă. Roma anilor ’50 pulsează de viață în fundalul poveștii: o societate marcată de convenții rigide, de o burghezie superficială, obosită, prinsă între rămășițele morale ale fascismului și promisiunile modernității.

Romanul nu are tentă moralistă, dar reușește să radiografieze toate formele de opresiune domestică - și nu doar asupra femeilor, ci asupra individului în general, care este adesea redus la îndeplinirea unui rol, la aparențe, la funcție și ierarhie.

Valeria este, într-un fel, sfâșiată între mai multe perspective: cea a mamei sale, care o judecă pentru că muncește, considerând că acesta este un gest de prost gust, mai ales dată fiind clasa socială din care face parte, cea a soțului care îi oferă afecțiune, dar nu și respect, cea a fiicei, care începe să o disprețuiască în numele unei noi forme de libertate feminină, fără a înțelege, însă, costul istoric al acestei libertăți. Din caleidoscopul acestor moduri în care este percepută, Valeria reușește, treptat, să se vadă pe sine exact așa cum este, iar ceea ce vede poate nu este întocmai frumos și plăcut, dar este profund real.

Romanul devine un fel de dovadă a faptului că scrisul se transformă într-un act de cunoaștere, de existență, dar și de subversiune. Într-o lume în care Valeria nu poate avea o voce, cel puțin nu una răsunătoare, aceasta își exprimă acest drept opresat prin forța cuvintelor. Și cu fiecare pagină pe care o scrie, realitatea capătă o formă tot mai solidă, până în punctul identificării și scoaterii la lumină a propriei naturi interioare.

Și, totuși, în Caietul interzis există un „ceva” aproape paradoxal: pe măsură ce Valeria se apropie de adevărul propriului sine, parcă devine tot mai singură, tot mai izolată.

Eliberarea nu este una triumfătoare, cu aplauze și trâmbițe, ci parcă una chiar mai grea decât subordonarea. Într-un fel, este ca și cum ai libertatea, dar nu știi ce să faci cu ea. Mie, unul, încă mi se pare o carte de actualitate, deși a fost publicată pentru prima dată în 1952. Problemele pe care le abordează nu s-au ameliorat, ba chiar au luat forme și mai neobișnuite. În sfârșit, nu pot să nu vă recomand cartea, deoarece cred că este o lectură importantă pentru fiecare dintre noi, o lectură relevantă chiar și la mai bine de 70 de ani de la apariția cărții.

Text scris de Andrei Cioată.