Titlu: Marte roșu
Autor: Kim Stanley Robinson
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Emil Sârbulescu
Numar pagini: 760
ISBN: 978-606-579-659-1

„Înainte de sosirea noastră, Marte fusese o planetă pustie. Nu vreau să spun prin asta că niciodată nu se întâmplase nimic. Planeta crescuse, se topise, clocotise şi se răcise, lăsând o suprafaţă plină de imense cicatrice: cratere, canioane, vulcani. Dar toate acestea s-au petrecut pe neobservate şi într-o stare de inconştienţă minerală. N-a fost de faţă nici un martor, cu excepţia noastră, care priveam de pe planeta de vizavi, iar asta nu s-a întâmplat decât în ultimul moment al îndelungatei sale istorii. Noi reprezentăm întreaga conştiinţă pe care Marte a avut-o vreodată.”

Cumpără titlul în engleză

Nu aș putea să descriu Marte roșu altfel decât ca pe o tentativă de roman SF și, ținând cont de dimensiunile sale, o încercare – destul de nereușită – de imitare a altor mari epopei SF, cu succes fulminant, precum Dune sau Fundația. Din păcate Kim Stanley Robinson nu se ridică sub nicio formă la nivelul calitativ al acestora.

Așa e, sunt vinovat. Mi-am început recenzia cu o remarcă negativă. Însă o analiză ceva mai atentă va dezvălui că romanul nu trece de examenul maturității. Pe de o parte conține informații, analize, statistici, termeni tehnici, păreri cu caracter științific, care sunt adresate unor persoane care înțeleg destul de multe despre terraformare, despre efectele gravitației, ale presiunii sau ale temperaturii asupra elementelor chimice, despre geografia planetei Marte și despre multe alte lucruri ce țin fie de chimie, fie de fizică. În plus, analizele și supozițiile de ordin politic transformă romanul într-unul de o complexitate care îi va respinge pe cititorii ce vor să citească un roman de aventură, SF, despre terraformarea planetei Marte.

Pe de altă parte, incoerența de care autorul dă dovadă atunci când vine vorba despre toate implicațiile politice ale acțiunilor personajelor, superficialitatea cu care își creează personajele, care nu sunt capabile să aibă reacții mature, înțelegere față de lucruri pe care, oameni de știință maturi fiind, ar trebui să le aibă. Vorbim aici despre personaje incongruente, despre femei de 50 de ani care se comportă precum adolescentele îndrăgostite, despre bărbați cu pregătire în domeniul științific și cu ani grei de izolare în Antarctica, incapabili de reacții cu adevărat umane, a căror caracter se schimbă de la pagină la pagină, în funcție de necesitățile firului epic.

Chiar și firul epic în sine suferă de inconsecvență. Ba avem parte de o liniște care cuprinde totul, pe o perioadă foarte mare de timp, în care personajele par să nu fi evoluat deloc, ba suntem deja în mijlocul unor evenimente care nu au nici un început și – culmea – nici sfârșit. Suntem practic aruncați de colo-colo fără să fim puși în gardă cu privire la premisele evenimentelor care au loc. Lipsa aceasta de naturalețe ia mult din valoarea romanului.

Ideea în sine este fenomenală: o echipă de 100 de oameni se deplasează pe Marte pentru a terraforma planeta în vederea creării unui habitat permanent pentru oameni. La fel ca și în cazul proiectului Mars One care a fost gândit la aproape 20 de ani de la scrierea acestei cărți, și acești oameni de știință se deplasează pe Marte cu gândul de a rămâne acolo definitiv. O a doua idee deosebit de realistă a fost utilizarea unor elemente externe pentru mărirea presiunii atmosferei marțiene, spre exemplu un meteorit format din apă înghețată, atras în atmosfera planetei pentru a se dezintegra în cădere, sau tentativa de creștere a temperaturii cu ajutorul unor alge modificate genetic și plasate în mici mori termice. Mai sunt câteva idei geniale de acest gen în roman, precum și unele probleme de natură politică care reușesc să surprindă potențiale conflicte ce ar putea apărea atunci când s-ar descoperi posibilitatea exploatării anumitor resurse pe Marte. Totuși, acestea fie nu sunt explicate suficient de clar, fie explicația se împotmolește undeva, în niște amănunte de importanță secundară, iar esența rămâne neînțeleasă.

Cele 8 părți ale cărții par scrise în perioade diferite. Partea întâi este, probabil, scrisă ultima. Are o maturitate care nu se mai regăsește nicăieri în roman. Este surprinsă exact esența conflictului politic (deși motivația este destul de subțire), iar personajele sunt destul de mature, au oarece discernământ și sunt apropiați de felul cum ar trebui să fie, având în vedere că este vorba despre oameni de știință de 60 – 80 de ani, care trăiesc de câteva decenii deja pe Marte. Partea a doua însă, este un fiasco total. Este descrierea aterizării echipei de coloniști pe Marte, relatată din perspectiva Maiei, o savantă rusoaică, descrisă ca o adolescentă nubilă și hiperexcitată. Jocurile ei erotice laolaltă cu o personalitate care frizează schizofrenia fac ca această parte din carte să lase un gust foarte amar.

În partea a treia Maia dispare, apărând o altă rusoaică din perspectiva căreia este povestit firul epic. Avem parte de un personaj opus Maiei: o femeie frigidă și sociopată. În plus, energia pe care o are, combinată cu talentul la reparații, la mecanică și alte asemenea, o transformă în bărbatul perfect. O alegere destul de ciudată.

Următoarele trei părți sunt oarecum similare, personajele prin care este percepută acțiunea fiind un psiholog sociopat, Michel Duval, un carismatic lider, John Boone (care însă este carismatic pentru că așa spune autorul, nu pentru că așa ar fi fost creat), și Frank Chalmers, un succesor al acestuia, coleg și prieten cu el, dar și rival în dragoste. Interesant este că ultimele două părți sunt relatate din perspective generale care nu au legătură cu niciun personaj. Abia aceste două părți sunt ceva mai bine create, mai robuste, iar în ele evoluează personajele pe care ar fi trebuit să le regăsim și în părțile anterioare.

Privit în ansamblu, Marte Roșu poate fi considerat un roman SF satisfăcător, de proporții, care încearcă să anticipeze cu un oarecare realism o eventuală tentativă de terraformare a planetei Marte. Și se poate spune că autorul a avut viziune când a relatat anumite lucruri, deși scăpările sunt enorme.

• Plusuri

  Un roman de anvergură, căruia îi urmează două alte romane, Marte verde și Marte albastru. Marte roșu surprinde destul de realist câteva probleme de natură politică și științifică ale terraformării planetei Marte.

• Minusuri

  Personajele sunt neconvingătoare, nu prezintă coerență și nici un fundament psihologic solid. De asemenea, anumite descrieri de ordin științific sau ale situațiilor politice sunt incoerente, divaghează și se pierd în amănunte.

• Recomandari

  Recomand Marte roșu cititorilor de literatură SF care sunt suficient de toleranți pentru a trece de unele handicapuri ale romanului. Dacă aveți răbdare cu erorile pe care le-am descris mai sus, lectura s-ar putea dovedi chiar plăcută.