Titlu: Templul de aur
Autor: Yukio Mishima
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Angela Hondru
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-689-597-5

,,All my life I have been acutely aware of a contradiction in the very nature of my existence. For forty-five years I struggled to resolve this dilemma by writing plays and novels. The more I wrote, the more I realized mere words were not enough. So I found another form of expression.” (Yukio Mishima)

Ce e normalitatea? Primul lucru pe care trebuie să-l facem atunci când îl citim pe Mishima, pentru a-i putea înţelege cu adevărat scrierile şi personajele, e să renunţăm la acest concept, la ceea ce credem că se încadrează în limitele normalului, la ceea ce am moştenit de la literatura europeană sau americană, şi să schimbăm orizontul. Lumea lui Yukio Mishima, aşa cum filmul din 1985, Mishima: A Life in Four Chapters, ne arată, e construită pe contraste, pe idei vehemente, pe idealuri aflate la celălalt capăt: arta şi războiul, cuvintele şi acţiunea, viaţa şi moartea.

Romanul porneşte de la un eveniment real: Templul de Aur, Kinkahu-ji, construit încă din 1397, a rezistat tuturor dezastrelor naturale, tuturor războaielor şi tututor raidurilor americane. Asta până în ziua de 1 iulie 1950, când unul dintre ei, un tânăr budist, Hayashi Yoken, decide să-l vadă arzând până-n temelii. Ashikaga Yoshimitsu este personajul central al scriitorului japonez, un tânăr care suferă de bâlbâială, căruia i se vorbeşte încă de mic de frumuseţea de nedescris a templului de Aur, un om prins şi el între două lumi, două idealuri, două drumuri: viaţa la Templu şi război, despoţi şi artişti, timiditate şi mândrie, incapacitatea de a simţi şi nevoia de afecţiune, între viaţă şi moarte, între dorinţa de a deveni stareţ al Templului de aur, sau a-l privi cum arde din temelii.

Dacă Modernismul ne-a arătat în scrierile lui reprezentative complexitatea psihicului uman şi ne-a evidenţiat faptul că totul este relativ, că nu mai putem vorbi de eroi şi antieroi, scriitorul japonez pare să se opună oarecum noilor curente prin stilul său: iată un antierou, plin de cruzime, dorind mereu distrugerea, incapabil de a-şi iubi tatăl, urându-şi mama … La o privire mai atentă, însă, Yoshimitsu e şi el prins între Bine şi Rău, între prietenia cu Tsurukawa – singurul fir ce îl lega de raza de lumină” (126) (şi singurul personaj pozitiv) - şi cea cu Kashiwagi – cel cu picioare strâmbe. De asemenea, într-o manieră violentă, cerşeşte afecţiunea stareţului, auto-distrugându-se doar pentru a i se adresa o vorbă sau o privire umană.

Templul reprezintă Frumuseţea, obsesia lui, singurul lucru preţuit. Templul devine El, o reflexie, şi-n acelaşi timp, o obsesie care-i ghidează şi influenţează fiecare gând şi gest. În afara templului, nu mai există viaţă. Defectul său fizic se reflectă şi-n incapabilitatea lui de a comunica cu lumea şi cu el însuşi, de a îşi găsi şi făuri propria identitate.

Şi totuşi, cum arată lumea Templului în interior? Un loc unde viitorii preoţi sunt prost hrăniţi, unde stareţul colindă străzile din afara Templului cu gheişe, unde americanii vin şi îi plătesc pe cei de acolo pentru a le îmbrăca veşmintele, un microcosmos al Kyōto - ului şi a pieţii lui negre, de după război. Dincolo de frumuseţea lui fizică, de ceea ce personajul nostru vede, ce reprezintă Templul în structura lui şi ce reprezentăm noi, oamenii, în interiorul nostru? Care este raportul dintre Frumuseţea noastră fizică/cea văzută a Templului şi cea interioară?

,,[…] frumuseţea nu era desăvârşită în nici unul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumuseţea celui care-l urma. Din frumuseţea unui singur detaliu se desprindea numai nelinişte, tulburare. El visa la perfecţiune, dar nu ştia ce înseamnă împlinirea şi era mereu prins în mrejele frumuseţii detaliului următor, frumuseţe necunoscută. Umbrirea frumuseţii unui detaliu se înlănţuia cu umbrirea următoare, astfel că diversele umbriri ale unei frumuseţi care nu există de fapt deveniseră ideea dominantă a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însăşi structura frumuseţii.” (249)

Mishima se joacă cu oglinzile, cu exteriorul oamenilor/a Templului şi interiorul acestora, cu antitezele dintre ele şi asemănările lor, încercând să prindă filosofia Cunoaşterii, a Frumosului, a Acţiunii, a Artei. Paul Schrader, George Lucas şi Francis Ford Coppola, în filmul amintit la început, dedică prima parte Templului de aur. De asemenea, ei divid filmul în patru capitole centrale – Beauty, Art, Action, Harmony of Pen and Sword - în care deşi accentul se pune pe gândirea scriitorului, ele reflectă şi ajută la înţelegerea acestei cărţi.

Templul de aur este una dintre cele mai reci cărţi pe care le-am citit, cu un stil care ,,taie”, dacă pot spune astfel, un roman la graniţa dintre literatură şi filosofie, normalitate şi patologie, un roman pe care nu-l poţi îndrăgi de la prima pagină, dar care îţi rămâne în minte mult după ce ai terminat de citit cartea, o carte care te face să priveşti lucrurile din perspective diferite.

• Plusuri

  Construcţia personajului principal, evoluţia sa, îmbinarea filosofiei cu literatura, stilul folosit, metalic, rece, prin care se prezintă viaţa de la templu, evenimentele principale ale acelei perioade, civilizaţia şi gândirea Japoniei tradiţionale.

• Minusuri

  Personal, aş fi preferat şi un strop de umanitate, de culoare, în această carte.

• Recomandari

  Nu o recomand celor care evită filosofia, dar e o carte care cu siguranţă merită a fi citită, pentru toţi cei care sunt pasionaţi de scrierile japoneze, de o altfel de gândire, pentru cei pentru care literatura e mai mult decât o simplă îndeletnicire.