Titlu: Vremea Mînzului Sec
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-46-7715-3

L-am admirat dintotdeauna pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Comentariile acide, analizele nemiloase, vorbele tăioase și verdictele categorice pe care le oferă ori de câte ori i se cere părerea sunt un adevărat deliciu și denotă, de cele mai multe ori, o viziune cu totul și cu totul inedită asupra unor fapte, o nouă fațetă pe care poate că nu ai fi observat-o sau ai fi interpretat-o în mod diferit dacă n-ar fi fost el. Spre rușinea mea, încă n-am apucat să-l cunosc pe Cristian Tudor Popescu și prin intermediul scrierilor sale, mai ales că, la origine, el a fost scriitor de SF. Și încă unul foarte apreciat.

Dar vine o vreme când se fac recuperări. Această perioadă este una dintre ele. O perioadă în care m-am hotărât să citesc mai mulți autori români. Și nu neapărat de SF, Fantasy și mystery&thriller, genurile pe care le citeam într-o majoritate covârșitoare până nu demult. Dar cum nu am păreri preconcepute când vine vorba de literatură, iar colecțiile de literatură românească s-au înmulțit în ultimii ani într-un ritm ce nu ține cont de timpul pe care-l au la dispoziție cititorii, ei bine, zic că trebuie făcută o selecție. Iar editura Polirom a reprezentat întotdeauna o garanție a calității, cele două excelente colecții de autori români, Ego. Proză și Fiction.ltd vin să întărească afirmația de la începutul acestei fraze.

Așadar, Vremea Mînzului Sec. Scrisă în 1988, apărută pentru prima dată în 1991, la editura Cartea Românească, apoi la editura Polirom, în trei ediții succesive, cea mai recentă fiind aceasta despre care vorbesc acum, din 2019. Un lucru cert ar reieși de aici: că povestea imaginată de Cristian Tudor Popescu s-a bucurat de un mare succes. Atât de critică, vezi laudele unor critici și autori români celebri, cât și de casă, vezi numeroasele ediții apărute până acum.

Mînzul Sec, alias Valentin, este profesor de matematică și, probabil pentru a-și rotunji veniturile, dă meditații unor odrasle de oameni bogați a căror avere a fost câștigată stând la adăpostul unor posturi călduțe oferite de mărețul partid unic. Ne aflăm spre sfârșitul regimului instituit de Nicolae Ceaușescu, nu cu mult înainte de Revoluția din 1989, însă nimeni din această poveste nu știe ce cutremur se va petrece în viețile lor. Existența li se scurge anost, totul e cenușiu, deprimant, oamenii nu întrevăd nicio perspectivă, toți se zbat să supraviețuiască de azi pe mâine, ciupind de ici, furând de colo, discret, ca să nu afle miliția, procuratura, securitatea, vecinii și să nu fie săltați în toiul nopții ca apoi să se uite de ei în vreun beci umed și întunecos.

Toți tac mâlc, unul nu suflă, unul nu crâcnește. Cel puțin nu în public, nu în gura mare. Au devenit blazați după o viață petrecută de partea greșită a Cortinei de Fier, după ce au fost abandonați de Occident în mâinile hrăpărețe și grosolane ale comuniștilor ce continuau să-i proslăvească pe Lenin și pe Stalin. Atmosfera e nu deprimantă, ci de-a dreptul sufocantă, exasperantă, te duce pur și simplu pe culmile disperării.

Noroc cu ironia fină, chiar dacă, adesea, extrem de amară, care străbate aproape toate frazele acestui roman alcătuit din bucăți din viața Mînzului, din amintiri depănate de un bătrân supraviețuitor al războiului care ne-a lăsat în mâinile rușilor sau din bucăți onirice, desprinse parcă din filme celebre, al căror rol mi-a rămas abscons până în clipa de față și care m-au făcut să mai scad din punctajul cărții.

Mînzul stă de vorbă cu Hilbert, adică tovarășul Leșu, colegul său de suferință la Institutul de Studii Cercetări Optimizări și Perfecționări în Tehnologia Colgherelor. Discuțiile lor sunt intense și, alături de cele dintre Mînz și Prințesa, zisă și Ioana, amanta trecută de floarea tinereții alături de care se retrage la sfârșitul unei zile de muncă solicitante, reprezintă de fapt sarea și piperul acestui roman despre regimul comunist, străbătut adesea de meditații metafizice și existențialiste, emise mai ales de Mînzul Sec.

Un tip neînțeles de nimeni, ce pare venit din viitor, un neadaptat, un visător, un idealist și un veșnic nemulțumit față de tot ce-l înconjoară, pentru care condiția în care au ajuns el, oamenii, țara întreagă, sunt motive de permanente strâmbări din nas și văicăreli. Noroc cu colegul de la institut, care însă devine din ce în ce mai paranoic odată cu trecerea timpului, crezând ba că mai locuiește un suflet în trupul lui și-l îndeamnă numai la rele, ba că poate că el însuși a fost înlocuit de extratereștri, un fel de invazie a hoților de trupuri, și cu Ioana, Prințesa, care însă se satură la un moment dat de nebuniile ce-i trec permanent prin cap Mînzului Sec (asta după un scandal monstru cu tipul care o tot curta de la o vreme și dorea să o ia de nevastă).

Totul e cenușiu, decrepit, viața nu are sens, oamenii sunt vulgari și inculți, nedorind sau neputând să-și schimbe condiția și mentalitatea. Poate că la momentul apariției cartea s-a dorit un avertisment pentru cei care trăiseră până nu demult în acele condiții. Un soi de „iată prin ce-am trecut și prin ce trecem în continuare, ce-ar fi să nu ne mai încăpățânăm să repetăm greșelile trecutului?” Din păcate știm cu toții că istoria se repetă și că blazarea intervine în mod automat, că vrei sau că nu vrei. Iar noi nu vrem. Sau nu suntem suficienți cei care vrem.

„Ar trebui să știi, e un principiu de drept britanic. În curtea depozitelor nu le zisese nimeni nimic, ba chiar unii supraveghetori îi îndemnaseră să ia, așa că cei mai mulți își umpluseră câte o sacoșă-două cu cartofi tot unul și unul. La poartă însă, paznicii se arătaseră de neînduplecat, punându-i să-și deșerte plasele într-o ladă special prevăzută pentru asta. Mecanismul fusese imaginat de însuși șeful depozitelor, care obținea astfel cartofi selecționați cu maximă conștiinciozitate pentru obligațiile pe care le avea și el, ca tot omul. Mînzul însă înaintase demn, cu mâinile în buzunarele balonzaidului oscilând ca o limbă de clopot, rigidizat de săculeții cusuți  pe dinăuntru, burdușiți cu cartofi. 'Habeas corpus', zbierase isteric în clipa în care paznicul vrusese să-l pipăie. Enumerase apoi, crâncen, rigorile pe care le implică încălcarea acestui vechi principiu. Năucit, paza contractuală îl lăsase în plata domnului, mai ales că între timp alți tovarăși ingineri, cu sacoșe pline, o zbugheau pe lângă ei.”