Titlu: Vieți mărunte
Autor: Sandor Zsigmond Papp
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Marius Tabacu
Numar pagini: 384
ISBN: 978-973-46-3190-2

„Fiecare scriitor scrie cu ochii şi empatia lui...” (Sandor Zsigmond Papp)

Sandor Zsigmond Papp scrie istoria unui grup de vecini care locuiesc pe Strada Străduinţei, la numărul 79, cronică întinsă pe câteva decenii: perioada comunistă şi o mică parte din anii ‘90. Evenimentul care aduce imobilul de pe această stradă în prim-plan ar fi faptul că, în timpul revoluţiei din 1989, au existat victime şi eroi printre locuitorii casei, oameni direct implicaţi în evenimente. Ca urmare, o echipă de film germană realizează un reportaj în legătură cu revoluţia şi eroii ei locali. Filmul este prilej de panică, euforie, stres şi rememorare. Ca orice farsă românească, sau româno-germano-maghiară în acest caz, se dovedeşte că implicarea revoluţionară a imobilului nu este chiar atît de eroică cum pare la prima vedere, ci mai curînd accidentală.

Romanul este populat de personaje şi situaţii tipice pentru literatura despre comunism: informatorul Securităţii, ajuns să-şi „raporteze” vecinii de nevoie, traficantul de alimente şi favoruri, victimele trecerii ilegale a frontierei, fiul rebel al unui boss de partid; trocul, privilegiile, şantajul fin sau grosolan, metodele educaţionale ale Securităţii, traiul în comun etc. Autorul nuanţează minuţios fiecare caz în parte, construind de asemenea reţeaua de relaţii dintre persoanele implicate. Detalii fotografice, olfactive şi gestuale creează tabloul vieţii cotidiene în comunism: „Erau ani de slin, de putregai. Oamenii erau obligaţi să-şi drămuiască cu grijă nimicul, să le ajungă pentru toate zilele, fără să-şi piardă minţile. Era o atmosferă de lehamite generală, pentru că în cele din urmă pînă şi teama devine plictisitoare, chiar şi nervii obosesc, lăsînd în urmă doar o zoaie lipicioasă şi surdă.” (p. 92) Evenimentele obişnuite ale vieţii se succed încetinit, povestirea fiind una dedicată atmosferei, introspecţiei şi detaliului: Rudolf şi Marta sunt tineri, abia căsătoriţi, fericiţi, încearcă să aibă un copil, timpul trece, copilul creşte, ei încearcă să-şi repornească relaţia blocată, însă nici tragedia pierderii acelui copil nu-i reapropie. Mihai Gondru, cu influenţă în partidul comunist, face un adevărat balet socio-diplomatic să-şi păstreze poziţia, timp în care are conflicte cu fiul său, care-l urăşte cu pasiune şi devotament.

După cum spuneam mai sus, fiecare caz este nuanţat, contextualizat cu detalii atmosferice. Totuşi, nimeni dintre aceste personaje nu apare ca fiind unic sau memorabil. Toţi sunt angrenaţi în acelaşi mecanism sordid, care macină orice urmă de optimism sau bucurie. Sandor Zsigmond Papp construieşte cu talent această atmosferă lipsită de speranţă, creează mii de nuanţe de cenuşiu, de la iluzia fericirii la cea mai întunecată ură. Dacă aş fi citit cartea fără să-i cunosc titlul şi autorul, aş fi ştiut sigur că descrie experienţa comunismului românesc, aşa cum apare ea şi în amintirile celor care şi-au petrecut tinereţea şi maturitatea în acea perioadă. Atît literatura, cît şi memoriile (inclusiv cele vesele şi nostalgice) transmit ceva despre atmosfera mlăştinoasă, din care nu există speranţă de scăpare. Ultima parte a romanului descrie restartul românesc de după revoluţie. Am recunoscut aerul de orăşel nouăzecist, înecat în praf şi în intenţii bune, în care obiceiurile regimului anterior mor greu.

Ca o observaţie (şi mai) subiectivă, romanul „Vieţi mărunte” nu m-a încîntat emoţional, sufleteşte. Este foarte bine scris, redă hiperrealist complexitatea unei atmosfere irespirabile în care oamenii totuşi trăiesc, iubesc, au sentimente şi valori, poate fi apreciat din punct de vedere intelectual şi estetic, dar încarcă enorm. Pentru mine, „Vieţi mărunte” este o carte-povară.

• Plusuri

  Un roman de atmosferă, creată cu minuţiozitate şi precizie, un tablou social şi moral veridic

• Recomandari

  Celor care citesc literatură despre comunism, celor care vor să înveţe ceva despre viaţa socială evocată de literatură, celor care au uitat „cum a fost” şi privesc înapoi cu drag.