Titlu: Zâtul
Autor: Tatiana Tolstaia
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Luana Schidu
Numar pagini: 204
ISBN: 978-606-44-0148-9

Literatura contemporană rusă este actualmente un veritabil teren minat, cu autori renumiți și excentrici, precum Sanaev sau Sorokin. Printre vocile feminine trebuie menționate Guzel Iahina și Tatiana Tolstaia. În această cronică vreau să o amintesc pe cea din urmă, renumita strănepoată a lui Lev Tolstoi, cel care a revoluționat gândirea și maniera de scriere a poporului rus. Tatiana Tolstaia s-a născut în Leningrad (actualmente Sankt Petersburg) în 1951, îmbrățișând profesia de scriitoare, dar și de prezentatoare TV și critic literar. Este laureată a mai multe premii din sfera literaturii, dar și cea a televiziunii, fapt care i-a asigurat recunoașterea și admirația publicului din cele mai diverse sfere.

De obicei, numele Tatianei Tolstaia se echivalează cu prolifica sa activitate în sfera prozei scurte, fiind renumită pentru mai multe antologii și culegeri. Totuși, unicul său roman, Zâtul, despre care vreau să discutăm astăzi, n-a trecut neobservat de ochii criticilor și a cititorilor. Este de facto unicul său roman, care a văzut lumina tiparului în îndepărtatul an 2000.

Zâtul reprezintă o antiutopie postapocaliptică cu elemente de etnografie, de folcloristică, care de-a lungul lecturii se transformă într-o adevărată epopee. Acțiunea are loc în Moscova de după o catastrofă nucleară (apropo, romanul a fost conceput după catastrofa de la Cernobâl și a fost scris circa 14 ani), un loc în care încep să trăiască tot soiul de mutanți, în care oamenii se împart în foști (cei care au viețuit până la catastrofă și care, apropo, sunt veșnici, cu mici excepții), guguștiuci (oamenii de după catastrofă, care au suportat efectele cataclismului), mârzaci (un soi de întruchipare a organelor de drept, care îi monitorizează pe toți) și degenerații (cei care și-au pierdut complet imaginea umană după catastrofă).

Eroul principal al romanului este un scrib, pe numele său Benedikt, o ființă anostă care nu face altceva decât să trăiască în derizoria stare de neștiință și să-și caute nevastă. Crede cu putere în ceea ce dictează Fiodor Kuzmici, mârzacul superior, și se teme de foștii care încearcă să reanimeze condiția trecutului, vorbindu-i despre cărțile arhetipale, cele tipărite, care în această societate reprezintă un pericol major.

Cred că Tolstaia a reușit să creeze un amalgam, amestecând câte puțin din Lovecraft, din Bradbury, parafrazând întreaga construcție comunistă. Am simțit mai mult câteva șuturi în teme subtile, precum obediența și admirația oarbă față de un regim (Kuzmici seamănă izbitor cu Lenin), revolta refulată (să ne amintim de menșevici), acceptarea tacită. Acest peisaj postapocaliptic este mai degrabă o reinventare a existenței în Uniunea Sovietică, acel rai creat artificial, în care cuvântul liber, voința sunt nimicite pentru un bine comun iluzoriu.

Tolstaia este un narator desăvârșit, reușeste să te poarte abil prin descrieri interminabile și să îți ofere în dar o istorie pe care să o citești cu sufletul la gură. Mânuiește organic slova, ascunzând subînțelesuri în simboluri atent alese, pe care doar cei inițiați măcar puțin să le poată distinge. Totuși, s-ar putea să fie puțin dificilă pentru neinițiații în istoria spațiului sovietic sau pentru cei care nu gustă neapărat literatura fantastică.

Zâtul este, pe bună dreptate, o alegorie, o fabulă clasică a binelui și a răului, în care cartea este prinsă la mijloc. Este o lectură deloc ușoară, dar care va fi pe placul celor ce vor să-și scuture oboseala de pe umeri și să se catapulteze într-o experiență inedită.