Titlu: Noaptea în care l-am pierdut
Autor: Laura Dave
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Dana Ligia Ilin
Numar pagini: 336
ISBN: 978-630-342-588-7

Laura Dave revine cu un roman care promite, din descriere, muuult mister și la fel de multă emoție, dar care s-a dovedit, cel puțin pentru mine, mai degrabă o radiografie seacă (și mult prea lentă pe alocuri) a dinamicii familiilor traumatizate, cu răni nevindecate, și a căutării târzii a unui adevăr care, în cele din urmă, s-ar putea să conteze mult mai puțin decât drumul parcurs pentru a-l afla.

Noaptea în care l-am pierdut este un thriller tipic despre ceea ce rămâne nespus într-o familie – nu din răutate, ci din teamă, neputință. Punctul de plecare al cărții este moartea neașteptată a lui Liam Noone, un magnat imobiliar carismatic, cu o viață împărțită între case, soții și copii. Căderea sa de pe terasa casei de pe coasta californiană este considerată rapid (parcă mult prea rapid, totuși) un accident, dar pentru cei doi copii ai săi – Nora, fiica lui cea mare și Sam, fiul vitreg cu care are o relație îndepărtată –, acest „verdict” se cam clatină.

Pe acest fundal, începe o investigație personală care vizează atât aflarea vinovatului (deși romanul are o intrigă „detectivistă” subtilă, dar constantă), cât și reconstruirea portretului unui om care a fost tată, soț, prieten, dar și un bărbat cu secrete, regrete și... iubiri despre care copiii săi nu știau nimic.

Structura romanului este împărțită în două planuri temporale: prezentul, narat din perspectiva Norei, și trecutul, construit prin fragmente din perspectiva lui Liam Noone. Alternanța acestor voci are potențialul de a construi o imagine stratificată a intrigii, dar, pe alocuri, pare să funcționeze mai degrabă ca o componentă estetică, decât ca un motor real al tensiunii cărții. Capitolele lui Liam, deși sunt importante pentru a înțelege ansamblul cărții, au fost pe alocuri vagi, seci, neclare sau chiar lipsite de un impact emoțional asupra cărții ca un întreg (în special printr-o poveste de dragoste care, deși ar trebui să constituie „miezul motivațional” al trecutului său, pare insuficient conturată și, de altfel, cu o miză slabă).

De cealaltă parte, Nora este personajul în care Laura Dave investește cel mai mult, și asta chiar are rezultate palpabile. Ea este arhitectă în New York, fiică a unei relații terminate de mult și o femeie marcată de un tip de tăcere care vine atât din înstrăinarea de familie, cât și dintr-o maturitate „prematură”. Este personajul care transformă, de fapt, romanul acesta: nu mai vorbim despre ancheta tipică unui thriller, ci despre un roman care scoate la iveală trauma pierderii, a resemnării.

Relația Norei cu Sam, tensionată la început, capătă o dinamică nouă și interesantă: doi străini care, obligați de circumstanțe, trebuie să negocieze nu doar moartea aceluiași tată, ci și perspectiva fiecăruia asupra vieții pe care acesta a dus-o. Sam este impulsiv, reacționează necontrolat, dar are și el profunzimea sa, iar transformarea sa lentă, deși previzibilă, este în contrapunct cu firea mai introspectivă și taciturnă a Norei. Mi-a plăcut foarte mult să urmăresc, ba chiar să analizez, dinamica dintre cei doi.

Totuși, nu pot ignora senzația că romanul a fost muuuult prea lent. Nu doar că durează până când lucrurile încep să se miște, să capete tensiune, dar chiar și atunci când misterul începe să se contureze tot mai clar, „miza detectivistă” rămâne într-un plan secundar. Mă gândesc, evident, că a fost o alegere voluntară a autoarei – aceea ca accentul să fie pus mai mult pe partea psihologică, pe emoție și trăiri, decât pe suspans.

Însă, pentru un cititor care vine cu așteptări de thriller și cu speranța ca urmează să citească un roman care pulsează de tensiune, lectura devine plictisitoare, enervantă. Întrebările există, dar răspunsurile vin mult prea târziu și fără forța unui impact revelator. De fapt, plot twist-ul mi s-a părut decent, dar aș fi vrut ceva care să răstoarne cu adevărat totul, să mă facă să reconsider ce am citit...

Există și câteva piste narative care rămân neconvingătoare – o relație romantică prezentată ca fiind importantă, dar care niciodată nu capătă consistență reală, și o serie de detalii din trecutul lui Liam care, deși cred că ar fi fost promițătoare pentru a potența tensiunea cărții, n-au fost suficient fructificate.

În orice caz, Noaptea în care l-am pierdut a fost un thriller decent – nici prea rău, dar nici memorabil, cu momente reușite și mai puțin reușite. Cred că Nora a fost deliciul cărții și modul în care Laura Dave a scris despre doliu, despre înstrăinare și, în sine, dinamica familială. Sub nicio formă nu este un thriller care te-ar captiva prin acțiune și prin dinamica tensionată, dar are o doză de sensibilitate care, pentru cititorii care caută astfel de lecturi (în special în combinație cu ideea unui thriller), poate compensa lipsa unei tensiuni narative clasice a acestui gen.

Text scris de Andrei Cioată.