Titlu: Jacques și stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte
Autor: Milan Kundera
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Petre Bokor
Numar pagini: 144
ISBN: 978-606-097-530-4

Este a treia carte scrisă de Milan Kundera pe care o citesc. Mi-am dat seama că autorul acesta jonglează perfect cu ironia și, mai mereu, ne pune în față o oglindă în care să ne analizăm, în care să putem observa atât absurditatea fabuloasă, cât și frumusețea splendidă a existenței noastre.

Iar în cartea de față, Jacques și stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte, Kundera face toate acestea într-o piesă de teatru care este, în același timp, (1) o glumă filosofică, (2) o frumoasă meditație asupra destinului și (3) o parodie absolut comică a rolului naratorului în literatură. Într-un fel, dacă ne-am imagina că literatura este asemenea unui râu, Kundera ar fi cel care stă agale pe mal și râde de toți cei care încearcă să înoate plini de curaj împotriva curentului, în timp ce dumnealui plutește, relaxat și fără griji, pe o plută pe care și-a fortificat-o cu mult umor, dar mai ales cu multă inteligență și cel puțin la fel de mult talent.

Jacques și stăpânul său sunt în mișcare. Călătoresc – dar fără un anume scop clar, stabilit de la bun început. Și, pentru că o astfel de călătorie mai mult ca sigur îi va face să devină blazați, cei doi aleg să își umple timpul (și drumul) spunând povești. Povești anecdotice, care devin bucăți de viață, lecții despre trădare și iubire și noroc și ghinion. Împletite într-un mod atât de ironic și de inteligent, pare că întocmai aceste lecții le definesc destinele.

De altfel, Jacques, servitorul, este absolut convins că tot ceea ce se întâmplă este dictat de destin. Fiecare pas pe care îl face, fiecare iubire pe care o experimentează, fiecare lipsă a iubirii, fiecare trădare și așa mai departe - toate sunt deja scrise să i se întâmple. Stăpânul său, bineînțeles, este ceva mai sceptic. Nu că ar crede cu adevărat în liberul arbitru, dar pare mai dispus să joace jocul și să pretindă că, vezi, are control asupra propriei vieți. Între ei, întocmai acest dezacord între convingeri devine pretextul pentru o mulțime de conversații ironice, schimburi de replici doldora de umor și povești care mai de care mai absurde, dar care în contextul cărții par să aibă un sens aparte.

Într-un fel, povestea de față „se autocreează” pe măsură ce este spusă. Aici, personajele sunt perfect conștiente că sunt „prinse” într-o piesă de teatru. Se adresează publicului, vorbesc despre sine ca despre niște marionete ale unui autor capricios, iar acest aspect face ca, de fapt, cartea să capete nuanțe și mai ironice, pe alocuri și mai incisive.

Dacă la Diderot am putea spune că această „conștientizare” a narativului era subtilă, la Kundera devine aproape ostentativă – și, culmea, chiar funcționează în acest caz. Cred că cel mai mult la cartea aceasta mi-a plăcut modul în care Milan Kundera reușește să creeze atmosfera aceea de „poveste în poveste în poveste”. Jacques și stăpânul său spun istorioare despre trecutul lor, dar, poate chiar deloc surprinzător, aceste istorii sunt întrerupte ele însele de alte istorii, ceea ce creează un efect de matrioșcă. Fiecare poveste o deschide pe alta, iar fiecare alta o deschide pe cealaltă... Într-un joc literar care pare fără de sfârșit.

Chiar dacă putem aprecia de la bun început umorul și ironia, ne putem da seama la scurt timp și că această carte are o valență melancolică. Deși multe dintre schimburile de replici sunt comice, dincolo de ele poți resimți o subtilă tristețe, tristețea aceea care-ți reamintește că, oricât am râde, la finalul drumului ne așteaptă același lucru pe fiecare dintre noi. Am să-i zic „inevitabilul”! Jacques crede în destin, dar asta nu-l consolează, de fapt pare să-l facă chiar mai nefericit. Stăpânul său, pe de altă parte, știe că se minte singur, se preface că are control. Știe că nu este adevărat, știe că și pe el îl așteaptă „inevitabilul”! Concluzia? Amândoi, în cele din urmă, sunt doar niște personaje mici prinse (cu sau fără voia lor) într-un joc mult mai mare. Un joc pe care, de cele mai multe ori, înveți pe parcurs să-l joci...

Citeam cartea și mă gândeam că tare mult mi-ar plăcea s-o văd pusă în scenă. Dar nu într-un teatru mare, ci într-un mic teatru, poate chiar cu actori studenți, care se distrează la fel de mult pe cât se distrează și textul însuși cu ideile pe care le abordează și forma pe care le-o dă. Pentru că, la final, asta este piesa lui Kundera, Jacques și stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte: o joacă filosofică despre viață, despre literatură, despre absurditatea de a încerca să găsești un sens, două, trei, acolo unde, poate, chiar nu există vreunul. Sau dacă există, nu-i cazul să-l găsești.

Dacă Diderot și Kundera ar fi avut ocazia să stea la aceeași masă, cu un vin bun, sunt sigur că ar fi râs împreună înainte de a fi terminat măcar jumătate din pahar. Iar noi am fi fost doar niște „Jacques” în umbră, întrebându-ne dacă le era scris dinainte să râdă sau faptul că au început să râdă este doar un (alt) accident al frumosului destin.

Text scris de Andrei Cioată.