Titlu: Prietenul şi alte eseuri.Trei fulgerătoare incursiuni în universul unor concepte fundamentale
Autor: Giorgio Agamben
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Vlad Russo
Numar pagini: 68
ISBN: 978-973-50-3006-3

Acest volum este ilustrarea perfectă a zicalei „Nu judeca o carte după copertă!” căci oricât de inofensivă ar părea, prin numărul mic de pagini şi prin coperta prietenoasă (un domn bătrân şi respectabil, cu alură de gentleman, privind râul pe timp de toamnă, cu alte cuvinte, Alexandre Nicolas Benois –„Portretul lui Mstislav Dobujinski”), această carte este scrisă pentru un public restrâns, pentru filosofii veritabili, care l-au parcurs pe Aristotel, care au o idee clară despre ce a vrut să spună Nietzsche cu „Dumnezeu a murit!” şi care ştiu că expresia„“Dubito, ergo cogito, ergo sum” nu e un slogan publicitar pentru consumatorii elitişti.

Altfel spus, colecţia de eseuri (trei la număr, „Prietenul”, „Ce este un dispozitiv?”, „Biserica şi împărăţia”) propusă de G. Agamben este doar pentru iniţiaţi, însă cu toate acestea în spatele terminologiei complicate, se pot desprinde câteva idei interesante, câteva referinţe incitante. Ca să guşti pe deplin mesajul – pentru amatori, incomprehensibil şi asta pe bună dreptate, căci vocabularul acestui filosof modern este o veritabilă junglă amazoniană – e nevoie de o cultură solidă în istoria ideilor. Nu numai că lucrarea este ermetică, dar autorul nu are o ţintă clară, nu leagă într-un fel eseurile, nici măcar tematic, şi structura cărţii aproape că lipseşte. Etimologii surprinzătoare; corespondenţe cu prieteni profunzi; profeţii despre viitorul societăţii moderne şi apeluri complicate la un stil de viaţă… mesianic. Tot acest cocktail de gânduri încurcate devine la un moment dat… ameţitor.

Prietenul... existenţial

În acest eseu filosofic, autorul încearcă să descifreze printr-o serie de revelaţii culturale adevăratul sens al prieteniei. Giorgio Agamben porneşte de la trei informaţii, aparent obiective, disparate, cu pură valoare informativă:
a. termenul „filosofie” înglobează conform originii sale etimologice cuvântul „philos” („prieten”), aşadar se observă o proximitate excesivă între cele două noţiuni;

b. Aristotel descrie în lucrarea sa fundamentală, „Etica nicomahică”, specificul prieteniei. El precizează că oamenii nu trăiesc în haite, asemănător animalelor. Oamenii „nu pasc împreună”, ei se implică într-o comunitate de idei şi gânduri. Ei participă conştient într-o relaţie şi o evaluează la nivel ontologic.
c. Nu în cele din urmă, tabloul pictorului italian Giovanni Serodine, „Sfinţii Petru şi Pavel pe drumul martiriului”, exprimă două aspecte esenţiale în orice relaţie de prietenie: în primul rând, oamenii se pot afla atât de aproape unul de altul încât nu se mai recunosc şi în al doilea rând, prietenia are forţa de a transcende vaietul mulţimii, explozia de culoare şi sunet, dezordinea socială. Prietenia este un organism desprins de context, impresionant prin izolarea sa de condiţiile istorice. Petru şi Pavel exprimă ceva eroic, măreţ, feroce, departe de anticiparea morţii. Puterea lor e dată şi de moartea împreună, întru prietenie şi credinţă.

Cu alte cuvinte, a fi prieten cu cineva nu îţi schimbă personalitatea, nu te modifică pe plan uman, eşti acelaşi, doar că valoarea ta creşte în ochii prietenului. Dacă sentimentele sunt reciproce, atunci cei doi încep să formeze un organism bizar, animat de idei similare şi pus în mişcare de afecţiune. A simţi că vrei să îi împărtăşeşti prietenului tău o experienţă de viaţă sau a dori să discuţi o teorie sau o idee abstractă cu el sunt semnele unei legături bazate pe afinităţi şi schimburi ideatice complexe.

Ce este un dispozitiv? (întrebări retorice despre contemporani)

De data aceasta, autorul schimbă registru şi devine critic. De pe culmile înalte ale filosofiei, din vârful gândirii antice, G. Agamben coboară în modernitate şi pornind de la eseurile şi interviurile lui M. Foucault, studiază originea şi sensul actual al termenului „dispozitiv”. De fapt, cuvântul semnifică pentru filosof o reţea stabilită între elementele unui mecanism complex, care răspunde unei nevoi urgente. Telefoanele mobile, cât şi literatura; dansul, dar şi televiziunea devin toate mijloace de dezobiectivizare a societăţii, publicul se dezice de propria natură şi trăieşte cenuşiu, târât de dispozitive într-o stare neutră, de totală pasivitate. Un semnal de alarmă sau o radiografie sinceră a ceea ce suntem? Nu ştiu sigur, dilemele sunt specialitatea filosofilor…

Biserica şi Împărăţia

Prima versiune a acestui eseu a fost citită în catedrala Notre-Dame din Paris şi este un apel fervent către credinţă. Pornind de la epistolele apostolilor, autorul explică diferenţa dintre timpul cotidian şi cel mesianic, plasând repere şi reinventând cronologia firească. Explicând dimensiunea sacră a existenţei noastre cotidiene, autorul îndeamnă Biserica să îşi reia rolul esenţial în bunul mers al societăţii, doar că asemenea chemări loiale ar fi stat mai bine unui trubadur visător decât unui filosof de secol XXI.

• Plusuri

  Lucrarea îndeamnă la introspecţie şi cititorul intră în contact cu trei idei originale, formulate pe trei voci: vocea filosofului de formaţie clasică, filosof care l-ar parcurs pe Aristotel; vocea omului modern stupefiat de propria-i epocă şi vocea credinciosului nemulţumit, care predică şi îşi cheamă semenii întru mântuirea colectivă.

• Minusuri

  Cartea e destinată unui public foarte restrâns, e ermetică şi greu de descifrat.

• Recomandari

  Doar pentru cei cu studii temeinice în domeniul filosofiei.