Titlu: Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956
Autor: Victor Sebestyen
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Alina Popescu
Numar pagini: 496
ISBN: 978-630-361-013-9

Când vine vorba de cărți de istorie, cel puțin din punctul meu vedere, Editura Corint pur și simplu excelează. Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956, semnată de istoricul și jurnalistul Victor Sebestyen, este prima carte pe care o citesc privitoare la acest subiect. Dar, încă de pe acum, aș putea spune că este o monografie dedicată Revoluției Maghiare din 1956 reușită și nuanțată. De ce? Pentru că mi s-a părut că reușește să facă ceva rar în toată istoriografia Războiului Rece: a reușit să scoată un eveniment fundamental din zona notelor de subsol geopolitice și să îl plaseze FERM în centrul narațiunii istorice, tratându-l nu ca pe un moment de criză periferică, ci mai degrabă ca pe un moment de ruptură cu implicații structurale pentru întregul sistem comunist european.

Unul dintre marile merite ale volumului este refuzu de a începe totul în „mijlocul acțiunii”, iar asta ne permite să înțelegem mult mai bine contextul cărții. Victor Sebestyen își construiește cu răbdare fundalul, analizând mai întâi instaurarea regimului comunist în Ungaria după 1945, sub tutela sovietică, și transformarea sa foarte rapidă într-un stat stalinist de tip dur. Sub conducerea lui Mátyás Rákosi, Ungaria devine un laborator al terorii politice: epurări, procese-spectacol, poliție politică omniprezentă, colectivizare forțată și o economie care duce la penurie și, bineînțeles, la frica drept model de conducere.

Introducerea este una explicativă, deoarece arată de ce Revoluția din 1956 a fost rezultatul unei presiuni acumulate de-a lungul timpului, a unei societăți obligate să supraviețuiască la limita suportabilului. În același timp, Sebestyen Victor subliniază ambivalența perioadei post-staliniste: moartea lui Stalin și începutul destalinizării au fundamentat speranțele unei reforme reale, mai ales odată cu revenirea temporară a lui Imre Nagy în prim-plan politic.

Nucleul – cele douăsprezece zile dintre 23 octombrie și 4 noiembrie 1956 – este tratat cu un remarcabil simț al ritmului istoric și, bineînțeles, profund documentat. Deși intervalul de timp este practic foarte scurt, densitatea evenimentelor care au avut loc este uriașă: de la manifestațiile studențești, până la prăbușirea simbolică a cultului lui Stalin, fraternizarea inițială dintre populație și unele unități sovietice, apariția consiliilor muncitorești, retragerea temporară a trupelor URSS Și, în final, intervenția militară masivă, reprimarea brutală de către tancurile sovietice.

Autorul reușește să livreze această succesiune de episoade într-o narațiune coerentă, aproape cinematografică, bineînțeles fără a face compromisuri privitoare la viabilitatea lor istorică. Revoluția se grefează pe explozia unui pluralism politic: partide „reînviate”, presă liberă, dezbateri publice, inițiative locale - o democrație „spontană”, vibrantă, dar din fașă profund fragilă. Aici se conturează una dintre ideile centrale ale cărții: contrastul dintre cele două „extreme” istorice. Pe de o parte, avem regimul stalinist - rigid, centralizat, monocrom, incapabil de adaptare -, iar pe de altă parte, Ungaria revoluționară, o Ungarie exuberantă, fragmentată, lipsită de un centru de decizie. Între aceste două modele incompatibile, orice soluție de compromis a fost rapid și violent înghițită de dinamica evenimentelor din acea perioadă.

Autorul excelează și în portretizarea actorilor politici principali din acea perioadă. Figura centrală este, inevitabil, Imre Nagy, prezentat cu o oarecare empatie de către autor. Departe de a fi un lider revoluționar clasic, Nagy este mai degrabă un politician ezitant, prudent (chiar până în punctul evitării), incapabil să se desprindă complet de logica sovietică. „Tragedia” sa, să îi spun așa, constă întocmai în acest decalaj dintre așteptările populare, ale celorlalți, și propriile-i limite politice. În contrast, János Kádár este tratat cu o ambiguitate necesară. Inițial asociat cu reformismul, ulterior perceput drept trădător, János Kádár este prezentat atât ca o marionetă a Moscovei, cât și drept un politician pragmatic, convins că supraviețuirea națiunii impune concesii dramatice. Fără a-i absolvi crimele, Victor Sebestyen ne oferă în acest punct chiar cehia înțelegerii „socialismului de gulaș” care va urma.

Un capitol important al cărții este analiza reacției (sau, mai degrabă, a lipsei de reacție) occidentale. Retorica americană despre „națiunile captive” propagată intens prin Radio Europa Liberă a creat așteptări nerealiste în rândul revoluționarilor maghiari. Sebestyen arată limpede discrepanța dintre discurs și realpolitik: în momentul decisiv nici SUA, nici ONU, nu au fost dispuse să confrunte Uniunea Sovietică. Criza Suezului, desfășurată simultan, într-un fel s-a vrut a fi o explicație „convenabilă” a lipsei de intervenție, dar fără doar și poate insuficientă. Autorul sugerează (poate puțin cam indulgent pentru unii cititori) că proprietățile globale ar fi cântărit mai mult decât soarta Ungariei. Rezultatul a fost devastator: o insurecție încurajată simbolic, dar practic abandonată.

Cu toate că revoluția a fost „zdrobită” militar, Victor Sebestyen insistă și asupra dimensiunii sale istorice pe termen lung. Intervenția brutală a URSS a compromis definitiv „prestigiul moral” al comunismului occidental, accelerând erodarea partidelor comuniste din Europa de Vest. În acest sens, ce s-a întâmplat în Ungaria în anul 1956, în decursul celor 12 zile, a devenit un moment „fondator” al declinului ideologic sovietic, chiar dacă prăbușirea ca atare a sistemului va avea loc abia peste câteva decenii.

Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956 este o carte foarte, foarte bună, riguroasă, narativ captivantă și solidă din punct de vedere analitic și al documentării. O lectură esențială pentru oricine își dorește să înțeleagă trecutul Europei Centrale și, astfel, mecanismele profunde care stau la baza istoriei și, de asemenea, politicii moderne.

Text scris de Andrei Cioată.