Titlu: De ce scriem
Autor: Philip Roth
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Radu Pavel Gheo
Numar pagini: 636
ISBN: 978-973-46-7594-4

„Plăcerea pură a jocului și seriozitatea mortală sunt prietenii mei cei mai buni: cu ei îmi fac întotdeauna plimbarea la sfârșitul zilei. Dar sunt în relații bune și cu plăcerea mortală a jocului, și cu plăcerea jucăușă a jocului, și cu plăcerea jocului serios, și cu seriozitatea serioasă, și cu puritatea pură. Numai că ultima nu-mi oferă nimic, doar îmi frânge inima și mă lasă fără grai.”

Nu sunt o fană a filmului Lista lui Schindler și de Philip Roth auzisem tangențial. Nu m-a interesat până acum așa-zisa problemă evreiască și deși am admis în sinea mea că Holocaustul a fost o tragedie grotescă în care cruzimea a depășit orice putere de imaginație, nu am studiat în detaliu fenomenul și am evitat filmele văicărețe, deși îndreptățite care se învârt în jurul acestei teme.

Întâmplarea a făcut ca înainte să încep această carte, de fapt o confesiune literară a lui Philip Roth, să merg la UNATC, la piesa Clasa noastră, scrisă de Tadeusz Slobodzianek. Piesa urmărea evoluția morală a unui grup de prieteni, colegi de clasă, polonezi și evrei, despărțiți în timp de prejudecăți rasiale, de instinctul de supraviețuire și de istoria tulbure a secolului XX. Unul dintre ei însă fuge de tot tăvălugul regimului nazist, refugiindu-se în America. Acolo trăiește o viață tihnită, le scrie ocazional vechilor săi prieteni și le împărtășește anecdote și povești hazlii din noua lui... patrie, asta în timp ce prietenii se omoară între ei, se ascund care pe unde poate, își reprimă emoțiile și simt cum destinul lor atârnă de un fir de ață. America făcuse din acel personaj un mic-burghez care a evadat din blestemul de a fi evreu.

Apoi, lectura cărții lui Philip Roth a venit ca o completare salutară, nuanțată, subtilă și lucidă. Volumul De ce scriem tratează trei teme esențiale: identitatea de scriitor, identitatea de evreu și identitatea de cititor, iar uneori granița dintre aceste identități nu mai este atât de precis trasată. Cu alte cuvinte, această carte tradusă în 2018 la editura Polirom este de fapt o lungă conversație cu Philip Roth, o conversație profundă despre tot și toate, despre Kafka, despre Kundera, despre natura halucinatorie a realității, despre inspirație, despre sens, despre exagerări și despre ipocrite indignări morale. Pe deasupra, Philip Roth încearcă să nu fie părtinitor, îmbrățișează o multitudine de perspective și nu face din evreitatea sa un trofeu identitar, un mijloc de a obține simpatia publicului pe calea facilă a compătimirii sau a compensației istorice.

Când scrii despre evrei

Philip Roth adresează în multe dintre eseurile sale (Noi stereotipuri evreiești, Când scrii despre evrei, Evrei ficționali etc.) întrebări esențiale despre identitatea etnică/rasială/națională și principala sa preocupare este în ce măsură acest background genetic ar trebui să afecteze estetica unui text. Are voie un evreu, parte din poporul ales, un model de virtute și de umilință, o victimă eternă a istoriei, să peroreze despre fanteziile sale sexuale? Are voie un negru să fie mai mult decât un personaj secundar/marginal?

Răspunzând astfel și numeroaselor acuze ce i s-au făcut imediat după lansarea romanului Complexul lui Portnoy, Philip Roth explică de ce scriitorul nu are datoria să consolideze imaginea unui popor căci o asemenea misiune istorico-politică îi mărginește inevitabil libertatea de a explora ambiguitatea și absurdul naturii umane. Contradicțiile care stau la baza unui personaj convingător implică și o doză de sublim, și o doză de grotesc, și un pic de meschinărie îmbinată cu un curaj nebun, iar un evreu perfect nu are cum să facă obiectul unui text valoros, Philip Roth urmărește un evreu non-evreu, un evreu care iubește și care greșește în urma unor decizii individuale, care își construiește propria poveste în urma unor opțiuni personale, nu evreiești. De pildă, personajul Epstein, pe care îl puteți întâlni în volumul de debut al lui Philip Roth, La revedere, Columbus, este un bătrân care are o aventură cu o vecină de vizavi, este ulterior prins și condamnat de familie, înecat într-o mare de reproșuri. Și-a înșelat Epstein cel ficțional poporul originar? Este ăsta un indiciu în legătură cu demnitatea evreilor? Philip Roth își invită astfel cititorii să facă diferența dintre individ și popor și, mai mult decât atât, dintre istorie și ficțiune. Tot ceea ce îl interesează direct pe Philip Roth este natura umană, mozaicul de alegeri și de soluții și justificările intime care stau la baza lui.

America, între Gatsby și Portnoy

De la Marele Gatsby încoace, s-a răspândit prejudecata că America e locul ales, locul libertății de expresie, locul tuturor posibilităților unde bunăstarea poate fi dobândită prin muncă și pragmatism, unde destinul fiecăruia se modelează după principiul optimist from zero to hero. În spatele acestei pancarte și a societății de tip melting pot, se află însă multe abuzuri, îmbinate cu o naivitate robustă și îmbujorată. Philip Roth recunoaște că America este pe de o parte, un paravan burghez în fața suferinței, un loc care te ocrotește de Istorie, dar pe o altă parte, este și un spațiu halucinatoriu, îmbibat de cultură pop și de violențe arbitrare. Așa ajunge la concluzia (în eseul Cum se scrie proza americană) că în anii ’60-'70 realitatea cotidiană devenise uluitoare, dovedind o creativitate mai mare decât ficțiunea însăși. Adolescentele dispărute, războiul din Vietnam, mișcarea hippie, regimul Nixon, iluziile oamenilor comuni uluiau mai tare decât orice narațiune fabricată de dragul literaturii. Philip Roth găsește astfel un nou criteriu după care să judece lumea: atunci când literatura e depășită de viață, atunci cu siguranță lucrurile au scăpat de sub control și scriitorului nu îi rămâne decât să ia notițe și să urmărească plin de o consecvență modestă buletinele de știri căci visul american a devenit treptat un coșmar pus la cale noapte de noapte de un regizor divin ingenios.

Engleză sau idiș?

O problemă tipică oricărui scriitor emigrant este alegerea limbii în care să-și redacteze textele. Limba nativă presupune intimitatea unui spațiu familiar, singura capabilă să surprindă onest ascunzișurile sufletești și toate idiosincraziile autorului. Totuși, limba engleză este limba legitimității, cea care oferă garanția unui public global. Philip Roth rezolvă această dilemă cu o simplitate dezarmantă: și-a petrecut mare parte din copilărie în America și limba engleză este pentru el limba în care și-a formulat cele mai multe gânduri, limba în care s-a indignat, limba în care și l-a imaginat pe Portnoy, limba care l-a înstrăinat de idiș, limba care l-a consacrat, dar și limba care l-a învățat să accepte alteritatea. Așa se explică uimirea lui amestecată cu admirație în fața unei conversații spontane în idiș la care a fost martor atunci când i-a făcut cunoștință lui Saul Bellow cu Aharon Appelfeld. În acel schimb cald de replici într-o limbă străină lui Roth, limba care se presupune că ar fi trebuit să-i fie firească, îl face pe scriitor să realizeze că engleza a devenit pentru el o opțiune firească, dar limitativă, care din când în când, îi refuză anumite forme de expresie și care îl face să se gândească nostalgic la acel acasă evreiesc, la acea comunitate strânsă, conservatoare, pe alocuri tandră în care oamenii își iau la revedere cu o replică în plus față de Have a nice day!

• Plusuri

  Eseuri lucide, nuanțate, provocatoare, cu dese trimiteri literare și scrise fără pretenția unei înțelepciuni care nu suportă contestații.

• Minusuri

  Sunt multe referințe la romanul Complexul lui Portnoy și deși o lectură preliminară a acestui text nu e obligatorie, e preferabilă pentru a înțelege în context interviurile pe care Philip Roth le dă în legătură cu acest text al său mult contestat.

• Recomandari

  Pentru scriitorii aspiranți, pentru cei curioși, pentru fanii lui Kafka, pentru evrei, pentru pasionații de literatură americană și ... pentru urmașii lui Portnoy.