Meta-spinzurare de meta-tei
Scris de Mihaela Butnaru • 13 November 2006 • in categoria Poezie
Îmi e ruşine să caut, după fiecare carte de poezie pe care o citesc, motive, justificări, feluri de a o împărţi cu altcineva fără a cădea în ridicol. E un sentiment asemănător celui de a privi prin gaura cheii către tine însuţi meşterind la un lucru în secret. Sau de a face teoria aburului.
În aceeaşi situaţie m-ar pune Meta-spînzurare de meta-tei, dacă nu ar fi un truc, şi anume acela de a privi poeziile selectate ca pe un jurnal de călătorie al Lidijei, personajul-povestitor, să spunem. Lidija călătoreşte prin text cu ştiinţa celei încercate, fără a falsa, fără aerul a multe ştiutor al cuiva care lucrează cu textul teoretic (a terminat secţia de Filologie- literatură comparată şi universală a Universităţii "Sf. Kiril şi Methodiu" din Skopje). Ea îşi păstrează, într-un puzzle de tradiţii, porniri, revolte, grija faţă de micile evenimente, de viaţa care începe să existe numai în cabluri, de poet, de o lume în petice, de visul tăinuit al sud-estului: să plece!
De altfel, pare că Lidija este însăşi o călătorie, aşa cum visează la Paris (Cîntăreaţa cheală, de exemplu), cum trece de Amsterdam, Micul Paris, Budapesta, mereu întoarsă către ea de un fir ce pare a o lega de casă: "Nu mai grăiesc în limbile oamenilor. Sunt liberă/ca un mesaj fax. Lizibil- ilizibil, va ajunge unde trebuie."
Acasă devine vag, totuşi, şi confuzia e le mal du sií¨cle, boala coexistenţei datinei şi a html-ului. Dacă Macedonia e, pentru cei mai mulţi, nu mai mult decît un desen pe hartă, călătoria aceasta îl aduce pe cel care citeşte într-o ţară cunoscută: unde ciorapii rupţi se folosesc la legat borcane, unde parastasele sunt lungi, croitoresele modifică orice, inimile se frîng la telenovele şi revistele Elle ies din poşete.
Seamănă mult cu lumea noastră, pe care vrem să o explicăm într-o frază, să o concentrăm şi dizolvăm după plac, nu după putinţă:
"Singurătatea e un cub de supă pentru o persoană. /Se dizolvă uşor dar nu dispare, /înoată în lingură ca un acid diluat, /îţi bîntuie prin suflet strîngînd /Firimiturile de la presupusa cină în doi, /şi prin crăpăturile visului roz /îţi zvîrle cît acolo tot ce-i al tău, dar ţie, ţie nu ţi dă drumul! /Acum sunteţi singuri- Tu - doar un om, apă chioară, / cubuleţul - plin voluptuos, cu caracteristici: /fizice: 4% extract de carne, 27% grăsimi, /12% Naglutaminat, 45% sare, /ribonucleotide, condimente şi arome (...) Omule, omule, te va răpi într-o bună zi, la un prînz cînd crezi că-l sorbi, /te va lega de el chiar cu ribonucleotidele,/ va pîndi moartea din tine să se trezească"(Cub de supă)
Dacă Lidija Dimkovka ar citi acest text necuprinzător, ar spune că joaca de-a aburul nu e deloc o treabă aşa simplă. Pe ea puteţi să o citiţi şi pe internet, în engleză.