Titlu: Întâlnire la Élysée
Autor: Rodica Ojog - Braşoveanu
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 443
ISBN: 978-606-579-419-1

„Într-una din celulele speciale ale închisorii Malmezon, colonelul Barbu Roman râdea sardonic. Nu o dată socotise că viaţa e grozav de caraghioasă, o glumă excelentă dacă ştii să te debarasezi de balastul dezagreabilului şi s-o priveşti dintr-o anumită perspectivă. Avusese nenumărate prilejuri s-o constate – şi era mai ales fericit că face parte dintre cei aleşi, indivizi în stare să înţeleagă şi să simtă asemenea subtilităţi – dar episodul pe care-l trăia acum i se părea o culme de ilaritate a ceea ce colonelul obişnuia să numească fenomenul existenţă.”

Monologul trasat cu tuşe atât de fine îi aparţine protagonistului - agentul secret de la Serviciul de Informaţii al Armatei Române, colonelul Barbu Roman, o figură strălucitoare şi extrem de bine conturată, personaj central în romanul „Întâlnire la Élysée”, rodul imaginaţiei doamnei Rodica Ojog-Braşoveanu. În acest volum incitant, sângele nu curge în valuri (cu toate că fascinaţia plină de suspans a crimei nu e un element cu totul ignorat în roman!), dar în orice caz accentul cade pe reţeaua fremătătoare de veşti, zvonuri şi şoapte.

Un James Bond autohton la început de secol XX

Spionajul devine o activitate care ridică sau coboară bărbaţi de o mare prestanţă, superiorii riscă în orice moment să fie mânjiţi de noroiul conspiraţiilor şi primul război mondial devine dintr-o dată un eveniment colosal, viu, pe care cititorul îl experimentează în mod direct. Scriitura nu are nimic în comun cu stilul sec al manualelor de istorie, căci viaţa din roman palpită şi este prin bogăţia referinţelor şi prin existenţa cotidiană (atât de veridic descrisă) un decupaj inspirat într-o cronologie plină de răsturnări dramatice. Personajele se înlănţuie ca într-un carnaval splendid sau, ca să menţin atmosfera epocii, ca într-un cotillon stilat. Planurile, atât de multe, dau impresia unor destine paralele până când trădarea unui agent germanofil aduce personajele într-un punct comun. Conspiraţie, dezonoare, umor negru şi coridoare subterane. Sunt acestea ingredientele unui roman bun? Întrebarea e inutilă, Rodica Ojog-Braşoveanu reuşeşte să obţină ceva mai măreţ decât o mixtură, e o frescă istorică, un crâmpei din arhivele unei vremi apuse, o sclipire de frumuseţe, un regal de spirit şi acţiune.

Parada personajelor

Într-un interviu televizat, autoarea mărturisea cu francheţe că personajele pe care le construieşte sunt mulaje perfecte ale diverşilor oameni cu care s-a intersectat în viaţă şi pentru că cercul social al oricărei persoane se dovedeşte la un moment dat prea sărac, Rodica Ojog-Braşoveanu obişnuia să frecventeze barurile de noapte, în căutare de inspiraţie, dar mai presus de toate, în căutare de... figuri. Aşa se explică de ce personajele ei sunt atât de reuşite, ele respiră viaţă, sunt autentice şi transmit ceva. Pare că le-am mai întâlnit şi de fapt, ele ne înconjoară pline de vitalitate, oriunde am întoarce capul. Autoarea ne atrage atenţia, în mod discret, să deschidem ochii şi să începem să le observăm.

Cu toate acestea, galeria chipurilor umane din roman reprezintă o îmbinare neaşteptată între realismul vieţii cotidiene din orice veac (de altfel neschimbată în formele esenţiale) şi măreţia unor alte personaje literare celebre, care devin un fel de referinţă perpetuă, dar nerostită. Alexandrina Cerchez de exemplu, amanta ofiţerului Dimitrie Dabija, e la fel de diafană şi de tragică precum Anna Karenina, doar că ea sfârşeşte bine, divorţată cu acte în regulă şi la braţ cu amantul legitim, devenit între timp soţ. Singura ei pedeapsă este pierderea frumuseţii din juneţe, blestem căzut pe capul tuturor femeilor.

De asemenea, Aristiţa Vernescu, adepta principiului „„Nimic nu-i mai înălţător decât stomahul”, devine o reluare captivantă, în condiţii de război însă, a Aglaei lui George Călinescu. Doar că la mijloc nu se află moştenirea vreunui Giurgiuveanu, ci preţul mişelesc al unei răzbunări absurde.

Cele trei zâne (sextagenare feciorelnice), Zoe, Zinca şi Zizine, îşi dau aere de pension şi leşină ca nişte domnişoare abia ieşite în lume; Cicerone Butculescu, febleţea zânelor, scrie panseuri inspirate şi se poartă ca un gentilom de curte franceză, frizând deseori ridicolul; colonelul Hentsch se gândeşte ce piedici să-i mai pună generalului Averescu şi peste toţi, zâmbind condescendent, Barbu Roman veghează ca un Poirot jovial bunul mers al intrigilor. Roman, invincibila legendă a trupelor române, încearcă să dejoace toate planurile taberei adverse, luptând pentru Antanta şi sfidându-I făţiş pe nemţii instalaţi la Bucureşti.

Conflict, război şi puţin umor

Intriga se declanşează odată cu asasinarea lui Teodorini, un soldat devotat în serviciul lui Dimitrie Dabija. De parcă n-ar fi fost de ajuns, biroul maiorului Roşianu e scotocit de un necunoscut abil, dispar acte importante şi planuri ultrasecrete, iar figura din umbră se dovedeşte mai aproape decât se crede. Cu toate că, un ochi atent, antrenat de lecturile din Agatha Christie, ar observa imediat făptaşul… pentru că intriga e transparentă şi epilogul aduce lămuriri care ar fi mers mai bine nespuse, dar romanul nu se încadrează în genul rebusistic, nu trebuie să anchetezi cazul, trebuie să simţi tropotul istoriei şi implicarea micilor destine în marele mers al sorţii.

• Plusuri

  Un stil narativ captivant, observaţii pline de duh, replici inteligente şi un limbaj expresiv, bogat, simplu, plin de miezul unor conversaţii preluate din oralitatea celor mai diverşi oameni, o paletă foarte bogată de nuanţe semantice, o carte superbă!

• Minusuri

  Singurul minus e inexistenţa minusurilor.

• Recomandari

  Pentru împătimiţii literaturii poliţiste, pentru iubitorii cuvântului (căci volumul acesta pare să celebreze însuşi cuvântul, în toate manifestările sale), pentru cei care cred că literatura română modernă are vârfurile ei.