Titlu: O familie aproape normală
Autor: Mattias Edvardsson
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Iulia Dromereschi
Numar pagini: 512
ISBN: 978-606-400-670-7

Mă declar o fană absolută a literaturii polițiste din spațiul nordic. Pot să număr pe degetele de la o mână câteva excepții care m-au dezamăgit, în rest, toate cărțile au venit la pachet cu multe emoții puternice și cu suspans pe măsură. De aceea, atunci când vreau să-mi pun creierul în priză, aleg un volum din colecția Fiction Connection a editurii Trei și sunt sigură că n-am cum să dau greș. Legitatea aceasta funcționează aproape ireproșabil, mai ales acum, când am finalizat de citit volumul „O familie aproape normală” de Mattias Edvardsson.

Nu e genul de istorie care să-ți înghețe sângele în vene, dar este una care să-ți bage adânc în priză rațiunea și să te facă să analizezi cu atenție repercusiunile unor fapte demult uitate. Stella Sandell pare a fi copilul problemă din fragedă pruncie, fapt care generează o sumă de bătăi de cap părinților, care, între noi fie vorba, nu sunt nici ei sfinți. Tatăl, preot în biserica reformată suedeză, și mama, avocat în sfera dreptului penal – un tandem atât de efervescent și duplicitar.

Viața lor pare a fi tabloul impecabil al stilului nordic de trai. Pare este aici cuvântul perfect pentru a descrie realitățile existente în această familie care s-a construit atât pe dragoste, cât și pe aparențele unei perfecțiuni jucate în fața spectatorilor.

În linii mari, istoria este veche de când lumea. Un copil nefericit într-o familie care mizează pe exteriorul impecabil afișat. Dar lucrurile nu se opresc aici, ci se adâncesc în dimensiunile psihologice ale unei relații defectuoase, în care un părinte devine omniprezent, iar unul tinde să fie absent, motivându-și lipsa printr-un carierism acerb.

Stella se implică într-o relație amoroasă bolnavă, ceea ce n-ar fi atât de ciudat, dat fiind istoricul propriei sale familii și ajunge pe mâinile unui sociopat. De aici lucrurile devin absolut încurcate, imprevizibile și scăpate de sub control. Acțiunea romanului ajunge să se despice în câteva fire narative ample, pe care trebuie să le urmărești cu o atenție sporită, dacă nu vrei să scapi vreun element relevant.

Apropo, e de apreciat formula de compartimentare a romanului, care urmărește trei viziuni: cea a tatălui îngrijorat care-ți pune speranțele în unicul său copil; cea a mamei care se caută cu disperare în succesele profesionale și cea a fiicei care nu știe de unde pornește calea sa și ce ar trebui să facă în această viață.

Meritul lui Edvardsson este că reușește să nareze într-o manieră aparte, deloc plictisitoare, dar extrem de vâscoasă. Deși la unele pasaje îmi venea să dau cu personajele de pereți, dacă iei o gură de aer înțelegi că altfel nu ai percepe tabloul de ansamblu. Un cititor care ia în mână această carte trebuie să înțeleagă două lucruri:

Nu este un roman polițist clasic – nu urmează momentele subiectului în ordinea uzuală, ci le perindă în variantă tridimensională, cu implicarea personajelor centrale;

Nu este o carte în care luptă binele și răul – aceste două valori contrare se estompează și devin aproape neobservabile, deoarece se adeverește faptul că nu există om fără păcat sau cusur.

Este o carte cu un profund substrat psihologic, cu emoție și este educativă, în măsura în care atenționează asupra unor elemente demne de atenție, cum ar fi: necesitatea de comunicare corectă cu părinții, eliberarea de relațiile defectuoase și prezența adevărului în tot ceea ce facem sau spunem.