Titlu: Vinovat fără vină
Autor: Agatha Christie
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Lingua Connexion
Numar pagini: 352
ISBN: 978-606-33-3103-9

Luna octombrie a fost o lună a romanelor polițiste pentru tine. După un maraton de romane nordice scrise de un singur autor, al cărui rezultat îl veți vedea în această toamnă, la rând au urmat, ca să rămânem în zonă (una de confort, pentru mine), tot romane polițiste. Iar pe această linie s-a înscris, cum altfel, o autoare pe care nu am mai citit-o de la începutul mileniului trei sau, mai degrabă, din mileniul trecut.

Da, oameni buni, este vorba de cel mai vândut autor de ficțiune din toate timpurile, nimeni alta decât creatoarea celebrilor Miss Marple și Hercule Poirot, faimoasa Agatha Christie, o autoare care se pare că și la noi se vinde la fel de bine ca în mai toate colțurile lumii, din moment ce este editată și reeditată pe bandă rulantă.

Romanul despre care vă voi vorbi însă în continuare nu face parte dintr-o serie și nici nu îi are ca protagoniști pe unul dintre personajele mai sus pomenite, deși a fost totuși ecranizat în 2018 în ceea ce pare a fi un nou val de adaptări, fidele sau mai puțin fidele, ale nemuritoarelor opere scrise de prolifica autoare britanică.

Pe scurt, povestea din „Vinovat fără vină” ar fi în felul următor: o filantroapă bogată, mamă adoptivă pentru câțiva copii amărâți care acum au ajuns și nu prea pe la casele lor, este ucisă. Vina cade în aparență asupra fiului risipitor, cel cu care le era tuturor rușine, iar mobilul e simplu: mama adoptivă nu a vrut să-l împrumute (a nu știu câta oară) cu bani. Într-un acces de furie inexplicabil, acesta înșfacă un vătrai și-i arde una în cap mamei sale adoptive, însă este mai apoi arestat și condamnat la ani grei de temniță, deși își susține sus și tare nevinovăția, zicând că el a dat într-adevăr pe-acolo, că s-a certat cu mama sa, dar că nu el i-a făcut de petrecanie. Moare însă în închisoare de pneumonie și, doi ani mai târziu, un necunoscut bate la ușa căsoiului decedatei și îi anunță pe cei care rămăseseră să locuiască acolo că de fapt cel pe care îl considerau cu toții vinovat avea un alibi pentru momentul crimei: anume persoana care le dă această veste.

Explorator nițel cam excentric, plecat la Polul Sud în expediție, acesta pretinde că îl luase la ocazie pe Jacko Argyle, mărul putred din familia Argyle, în seara când fusese comisă crima, așa că era imposibil ca băiatul să fi fost autorul crimei. Însă acesta constată cu stupoare că în loc ca familia să se bucure că un membru al ei fusese reabilitat, mai mult rău a făcut.

Căci dacă nu Jacko a fost vinovat, nu numai c-a murit de pomană în închisoare, ci printre membrii rămași se numără și-un criminal. Căci ar fi fost imposibil ca un străin să pătrundă într-o casă plină de oameni și s-o omoare pe stăpână fără să bage nimeni de seamă...

„— Mi-aș dori să nu fi venit aici, zise Gwenda. Mi-aș dori ca lucrurile să fi rămas cum erau.

— Cu Jacko condamnat pe nedrept pentru ceva ce nu a făcut?

— Ar fi putut s-o facă, zise Gwenda. Ar fi putut s-o facă oricând și cred că e o simplă întâmplare că nu a făcut-o.

— E straniu, zise Leo gânditor. Nu am putut să cred niciodată cu adevărat că el a făcut-o. Adică bineînțeles că a trebuit să cedez în fața probelor, dar mi s-a părut foarte puțin probabil.

— De ce? Întotdeauna a avut un temperament groaznic, nu?

— Da. Of, așa e. Îi ataca pe ceilalți copii. De obicei pe cei mai mici decât el. Dar nu am crezut niciodată că ar fi putut să o atace pe Rachel.

— De ce nu?

— Pentru că îi era frică de ea, zise Leo. Era foarte autoritară. Jacko simțea acest lucru la fel ca toți ceilalți.”

Mi s-a părut un roman atipic pentru scrierile Agathei Christie, însă e drept că nu am mai citit un roman scris de ea de mai bine de două decenii, așa că cine știe cum mi se vor părea clasicele? Cert este însă că misterul camerei închise rămâne totuși prezent, precum și doza de suspans aferentă unei enigme bine puse în scenă, grație unei crime al cărei autor ar fi putut fi, practic, orice personaj aflat în casă la momentul comiterii crimei, în pofida alibiurilor atent calculate cu care vine fiecare pentru a se dezvinovăți.

Iar în final, cine-i criminalul? Și dacă doamna Argyle chiar fusese atât de mărinimoasă, crescând mai mulți copii amărâți, de ce aceștia dau senzația chiar și acum, la maturitate, că pușlamalele din ei nu au pierit de tot, în ciuda educației alese de care au avut parte? Să fie oare menajera, soțul, secretara, un trecător care a profitat de o ușă rămasă deschisă și a sărit să-i sfărâme stăpânei capul, ca să pună mâna pe argintărie? Să fi prins, oare, viață, cadavrul din bibliotecă și să fi pus mâna pe vătrai? Mistere peste mistere și o enigmă dublată de o scriitură surprinzător de proaspătă pentru anul în care a fost scrisă această poveste (1958).

„— Da, tocmai asta mă face să cred – știu că este complet greșit să cred asta, dar nu mă pot abține – că ar fi fost mai bine dacă... această nouă dovadă nu ar fi ieșit la iveală.

— Oh, nu ești singurul care crede asta, zise MacMaster. Din câte știu eu, toată lumea simte asta, începând cu șeful poliției locale, familia Argyle și chiar persoana care a venit din Antarctica cu alibiul. A fost aici în această după-amiază, adăugă el.”