Titlu: Caietele lui don Rigoberto
Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Gabriela Ionescu
Numar pagini: 314
ISBN: 978-973-50-1472-8

Mă întrebam cum ar putea continua o poveste de dragoste între tată, mamă vitregă și fiu, într-o manieră care să nu fie previzibilă ori kitsch. După deznodământul dramatic din Elogiu mamei vitrege, a cărei urmare este această carte, și în care doña Lucrecia ajunsese să fie dată afară din casă de catre don Rigoberto ca urmare a faptelor mai puțin morale săvârșite cu fiul impuber al acestuia, încărcătura senzorialo-erotică a scriiturii devine aici și mai expresivă, mai densă: voluntar sau nu, cititorul alunecă într-o lume în care dorința este legea primordială, sub imperiul căreia iau naștere fantezii elaborate, care se scurg în real.

Cele trei personaje principale – don Rigoberto, doña Lucrecia și Fonchito – par a fi legate ombilical printr-o înclinație deosebită către plăcerea senzorială. Ca și în Elogiu mamei vitrege, acțiunea se petrece pe mai multe planuri. Pe de o parte îl avem pe don Rigoberto. Bărbat capricios, cu o listă lungă de manii și tabieturi, conștient și mândru de ele, aparent un banal om cu funcție în lumea asigurărilor, în particular însă credincios practicant al ideii de fericire individuală, grație și prin făptura soției idolatrizate – doña Lucrecia. Rămas singur, după plecarea discretă a acesteia, cu impresionanta colecție de gravuri și cu caietele sale. În acestea își notează impresii și pasaje preferate din cărți, dar și diverse scrisori neexpediate, în care își exprimă deosebit de tranșant convingerile și nemulțumirile vis-à-vis de lumea înconjurătoare – reprezentată fie de grupări ecologiste, fie de Rotary Club, de sportivi, feministe, cititori de Playboy șamd. Bântuit de insomnii, le alină hrănindu-se cu amintiri amănunțite și plăsmuiri deocheate al căror personaj principal este, mereu, doña Lucrecia. Ca de obicei, Llosa reușește să valorizeze minunat atmosfera și culoarea personajelor sale prin trimiterile către artă, literatură, filosofie – prezente îndeosebi în monologul interior al lui Rigoberto, ale cărui convingeri mi-au ridicat sprâncenele nu doar o dată.

De cealaltă parte, în noua ei locuință, doña Lucrecia este vizitată, în secret, de către Fonchito – fiul vitreg, drăcușor cu chip angelic din cauza căruia a fost alungată din paradisul personal. El crede că viața sa este în prelungirea celei a lui Egon Schiele și, obsedat de acesta, în timpul vizitelor sale reconstituie tablouri ale pictorului, cu participarea mamei vitrege. Altminteri, este teribil de preocupat și de ideea de a își împăca părinții, doña Lucrecia supectând că ar fi autorul unor anonime erotice pe care ea le primește, în care apar detalii și solicitări pe care numai Rigoberto le-ar putea enunța.

Între descrierile abundente ale celor mai mici amănunte legate de corpul sculptural al doñei Lucrecia și pozițiile în care acesta s-ar putea găsi în prezența a felurite persoane, ideile egocentrice, excentrice și hedoniste ale lui don Rigoberto, și jocurile de erotice ale protagoniștilor, scrisorile de dragoste, fanteziile lor – Caietele lui don Rigoberto capătă consistență, se învăluie în misterul specific contopirii realului cu imaginația febrilă. Dincolo de stranietatea și ineditul întâmplărilor, povestea impune un canon etic neconvențional, îmbrățișat strâns cu esteticul și eroticul, și poate fi o pledoarie pentru fericire, căci, pe teritoriul intim al dorinței, această familie își trăiește, totuși, propria utopie a fericirii perpetue. Caietele lui don Rigoberto ne spun, printr-un citat aparținându-i lui Borges: „Datoria tuturor lucrurilor este de a fi o fericire; dacă nu sunt o fericire, sunt inutile și păguboase.”