Titlu: București. Praf și sânge
Autor: Malgorzata Rejmer
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: București. Praf și sânge
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-464-544-2

„— Oamenii proşti spun că un om ca tine se naşte o dată la cinci sute de ani, se enervează Elena Ceauşescu, Mama Poporului şi Soţia Luceafărului. Ce ştiu ei, aşa un om ca tine se naşte o dată­n istoria omenirii.
Nicolae recunoaşte că soţia lui are dreptate. Amândoi fac o pereche neobişnuit de armonioasă. Rămâne întrebarea cum să construiască un nou Bucureşti câtă vreme cel vechi este pe locul lui şi nu intenţionează să dispară. Şi iată că­n 1977, la şase ani după prima vizită în Coreea de Nord, are loc un mare cutremur de pământ, care­i pică lui Ceauşescu din cer.”

Cartea București. Praf și sânge scrisă de Marlgorzata Rejmer în perioada celor 2 ani cât a stat în București, descrie un oraș care, pe de-o parte îmi este foarte familiar – amalgamul arhitectural (pe care eu l-am văzut mai mult ca pe o îngrămădeală de clădiri de diferite stiluri), oamenii, câinii comunitari, apartamentele și camerele de închiriat, trenurile CFR-ului etc. – dar și o parte inedită, pe care deși o observasem, cu siguranță nu o percepusem așa cum o descrie ea – spre exemplu, artistul Ion Bârlădeanu și, probabil, alții ca el, necunoscuți nouă. Capitolele din care e formată cartea au fost inițial concepute ca articole pentru diferite publicații, ca revista online www.zwierciadlo.pl sau în suplimentul Duzy Format (din Nota editorului polonez). Însă în 2013 s-a hotărât să adune laolaltă toate aceste articole și să le publice sub un singur nume. Și așa s-a născut acest volum. Traducerea lui în limba română a fost lansată la BookFest din acest an, în 30 Mai.

Praf și sânge, un capitol-introducere, în care este prezentat Bucureștiul din perspectiva veneticului, a omului care vine din afara lui, dar care încearcă să se integreze, să îl înțeleagă, să îl descopere, mi-a adus aminte de perioada în care am stat în chirie în București: ca și autoarea, și eu am tras la unii proprietari de-a dreptul bizari, care vedeau în toată afacerea asta cu închirierea camerelor sau a apartamentelor doar o afacere din care să scoată cât mai mult și în care să investească puțin, eventual deloc. Malgorzata Rejmer a aflat din proprie experiență că sistemul de închiriere de camere în București nu este reglementat de nicio lege și de nicio regulă, norocul fiind singurul care poate să te ajute să dai până la urmă peste ceva convenabil.

Cartea este structurată în 3 părți. În cele 11 capitole ale primei părți a cărții Comunism. Aur și noroi, autoarea face o prezentare cu accente jurnalistice a Bucureștiului din perioada dinainte de 1989. Începe cu Basm românesc, în care prezintă o versiune proprie a vieții lui Nicolae Ceaușescu, de când s-a născut și până când a fost ales președinte. Este chiar ca un basm: „A fost odată ca niciodată – aşa încep poveştile româneşti. Cândva, demult, a fost aşa cum n­a mai fost.” Chiar începând cu aceste rânduri am identificat o percepție diferită a spațiului românesc, o tendință de explicare a unor lucruri care nouă, românilor, ni se par naturale. Iar perioada pe care a petrecut-o Malgorzata Rejmer în România, alături de spiritul ei jurnalistic, îi permit să vadă și să perceapă cu luciditate aceste românisme, să le explice suficient de clar încât să fie înțelese de străini și acceptate de români. Acest basm, mai mult decât acea introducere de care vorbeam mai devreme, deschide cutia pandorei, din care se revarsă, sub formă de capitole excelent scrise (și traduse), o lume brutală, sălbatică, necruțătoare, dar în același timp frumoasă, plină de compasiune și pregătită pentru a fi salvată – pentru că o salvare este necesară.

Sunt capitole care vorbesc despre români a căror identitate a fost uitată, români curajoși sau poate doar ghinioniști, care au luptat împotriva comunismului, sau poate doar au fost acuzați de așa ceva, români care au lăsat în urmă soții, copii, frați și părinți îndurerați, care, și ei la rândul lor, au fost separați, aruncați care încotro, dar care, atunci când s-au reîntâlnit (dacă au avut un asemenea noroc), au rămas împreună până la sfârșit. Sunt capitole în care vorbește despre suferință, o suferință ascunsă, mascată, ținută în secret, pentru că „Poveştile în care nu există decât suferinţă nu au nicio valoare. De ce să le spui?”. Sunt capitole care vorbesc despre lucruri pe care o parte dintre noi le știm, dar despre care încă nu s-a discutat îndeajuns: despre colectivizare și „progresul” pe care ar fi trebuit să-l aducă, despre economiile pe care trebuia să le facă românii în special în anii `80, despre frigurile îndurate iarna, despre cozile interminabile la care se călcau în picioare copii, adolescenți și bătrâni laolaltă, despre închisorile comuniste și despre torturile la care erau supuși deținuții: „În Piteşti, suferinţa se dezlipea de corp şi de umanitate. Oameni muribunzi urlă ca nişte animale în pragul morţii. Pereţii camerei de tortură sunt izolaţi, gardienii au asurzit din cauza ţipetelor. Deţinuţii sunt bătuţi până când nu mai văd şi nu mai aud. Rămân după ei pete de urină şi sânge, dinţi sparţi, smocuri de păr, scuipat amestecat cu sânge. În băltoacă rămâne şi puţin din om. Ceea ce se scoate afară, forma aceea care se varsă, este tot puţin din om.”

Și toate aceste capitole spun povești. Povești despre români. Din nou, pe cele mai multe dintre ele – sau unele asemănătoare, măcar – le știm. Dar tot nu le-am discutat suficient. Tot nu au fost popularizate îndeajuns. Acele fapte încă rămân ascunse multora dintre noi. Sunt descrise, uneori în amănunt, în cărți dedicate exclusiv fenomenului pe care perioada comunistă din România a reprezentat-o în context istoric. Dar poate că tocmai asta este problema: sunt poveștile astea descrise prea în amănunt. Malgorzata Rejmer face însă ceva diferit Ea vorbește despre ele. Le menționează, oarecum anonim (în ciuda faptului că dă nume). Le așază într-un context mai amplu, care este România aceasta pe care noi am trăit-o și continuăm s-o trăim.

În alte capitole, politicieni ai fostului regim, intelectuali dinainte de instaurarea comunismului, etichetați cu perfida titulatură legionari, copii handicapați și mame singure, fără soți, toți sunt ascunși de regimul ceaușist cât mai bine posibil: în închisori, în instituții specializate, la marginea societății sau chiar în afara ei, cu totul; Casa Poporului este, într-o manieră șocantă – am simțit eu – comparată cu Mănăstirea Argeșului, iar construcția ei este, cumva, comparată cu Balada Meșterului Manole; dar poate cel mai dureros dintre aspectele comunismului pe care îl tratează Malgorzata Rejmer este infamul Decret nr. 770 din 1966, prin care se interziceau utilizarea oricărui mijloc contraceptiv, precum și avorturile. Răul pe care l-a făcut acest decret și aplicarea lui este incomensurabil. Pentru că problema – pe care autoarea o surprinde, din nou, prin povești – este faptul că femeile cărora li se interziceau contracepția și avortul aduceau pe lume copii pe care erau incapabile să îi crească, copii pe care uneori îi urau. Iar poveștile autoarei nu se opresc doar la mamele care au suferit din această cauză, ci și la copii-victime. Mai mult chiar, autoarea intervievează un medic chirurg care a practicat avorturi ilegale în perioada comunistă. Capitolele Leagăne și sicrie și Sfârșit de copilărie în România, care tratează acest subiect, sunt absolut tulburătoare. Interviurile luate persoanelor care au trecut prin acele dureroase experiențe sunt cutremurătoare. Aceste două capitole sunt inspirate din filmul Decrețeii. Născuți la comandă al lui Florin Iepan.

Toate aceste atrocități sunt puse într-o antiteză șocantă cu Rezoluţia celui de­al XIV­lea Congres al Partidului Comunist Român: „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit şi stimat fiu al poporului nostru, părintele genial al României socialiste contemporane, luminatul conducător al partidului şi al ţării, omul care se bucură de un înalt prestigiu în viaţa politică actuală, care s-a înscris în conştiinţa întregii umanităţi ca un mare luptător pentru pace, înţelegere şi colaborare între toate popoarele lumii.”

Această parte se sfârșește cu un surogat de piesă de teatru în 5 acte, despre revoluția din `89. O satiră interesantă. În capitolul După douăzeci şi patru de ani, autoarea prezintă stupefiată câteva opinii proceaușiste și procomuniste, puse totuși în antiteză cu unele mai realiste, de factură anti. Ambele tipuri de opinii sunt, însă, extrem de radicale.

Cele șase instantanee din care este formată a doua parte prezintă un tablou destul de complet al istoriei României interbelice: începând cu evenimentul crucial al acelei perioade, „la regatul României este alipită dorita Transilvanie” […] „Basarabia, nordul Bucovinei, o bucată din Dobrogea şi Banatul”, continuând cu emanciparea femeii, cu explozia nivelului de trai – „luxul este nemăsurat şi răpitor şi face totul pentru a fi vizibil” – cu ridicarea clădirilor care și acum sunt emblematice pentru București, de care „s­au ocupat în principal arhitecţii francezi; lor le datorează Calea Victoriei aura pariziană, uşor învechită”, cu celelalte realizări culturale, pentru care este România recunoscută peste hotare, printre care se numără dadaismul lui Tristan Tzara, teatrul absurd al lui Eugen Ionesco sau sculpturile lui Constantin Brâncuși, cu dezastrele și scandalurile provocate de Carol al II-lea, cu politicienii buni și răi ai acestei perioade, autoarea încheie cu tragedia cunoscută acum nouă sub numele de Pogromul de la Iași.

Apoi, în cea de-a treia parte, Contemporaneitatea. Orient şi nebunie, lucrurile se schimbă ușor. Malgorzata aduce în discuție lucruri care pe mine personal m-au siderat încă din școală: mitul Mioriței, cu tot ceea ce reprezintă el (resemnarea în fața morții, trădarea prietenilor în fața perspectivei de îmbogățire) și descendența noastră, a românilor (că din Traian, că din Decebal, cu alte cuvinte, suntem fie romani, fie daci în funcție de cum ne tună și de cum ne priește pe moment). Apoi tratează, pe rând, popularea Bucureștiului și transformarea lui în metropolă pe vremea împușcatului, problema câinilor comunitari – care au atacat-o pe autoare, pe când se plimba cu bicicleta, în grup compact de 40 de câini – problema clădirilor cu risc de prăbușire în caz de seism, călătoria cu trenul, descrisă într-un capitol denumit sugestiv Infernul, arhitectura Bucureștiului, artiști ne(re)cunoscuți, dar și înjurăturile românești, care „urmează niște scenarii, sunt ca niște povești care îți sunt aruncate în față, creând o imagine foarte detaliată a ceva ce se întâmplă”.

Iar analiza autoarei nu se oprește aici. Concluzia ei este exemplificată cel mai bine de o frază a Profesorul Kazimierz Jurczak, căruia i-a spus despre intenția de a petrece o perioadă în București: „Bucureştiul este asemenea unei prăjituri pe care o cumpăram întotdeauna duminica pentru familia mea când locuiam acolo. Chipurile e de ciocolată şi dulce, dar are o glazură amăruie. Bucureştiul este dulce-amărui. Nu găseşti în el cu uşurinţă frumosul.”

București. Praf și sânge este o carte-ghid, care descrie Bucureștiul dintr-o perspectivă ușor diferită de cea a locuitorilor orașului. Este prezentată o istorie scurtă, urmată de realități cotidiene cu care, e drept, bucureștenii probabil s-au obișnuit, dar care pentru un turist pot fi șocante.

• Plusuri

  Cartea este foarte bine scrisă și tradusă. În Polonia s-a bucurat de un succes foarte mare. Cred că și în România se va bucura de același succes. Pentru că merită. Și cartea, dar și Bucureștiul.

• Recomandari

  Nu aș putea găsi o categorie de cititori cărora să nu le recomand această carte, dar o aduc, în special, în atenția bucureștenilor și a celor împătimiți de călătorii.