Titlu: Cocoșata
Autor: Saou Ichikawa
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Monica Tamas
Numar pagini: 123
ISBN: 978-630-344-205-1

Acest text ar putea să poartă un titlu de genul: „Cum o carte de doar 123 de pagini m-a distrus mental într-o duminică” și ar fi absolut aproape de adevăr. Romanul Cocoșata a lui Saou Ichikawa abordează subiectul incluziunii sociale într-o maniera care provoacă scârbă și tristețe în doze egale. 

Povestea are o simplitate înșelătoare. Shaka trăiește într-un centru de îngrijire medicală din Japonia, dependentă de scaunul cu rotile și de un aparat de ventilație, diagnosticată cu o formă congenitală de miopatie, o boală rară care îi limitează mișcările, dar nu și luciditatea. Viața ei curge între rutina îngrijitorilor și orele petrecute online, în lumea virtuală unde poate fi oricine: o femeie cu dorințe, cu furie, cu sarcasm. Ea scrie proză erotică sub pseudonim, postează mesaje controversate pe rețelele sociale și afirmă, cu un curaj aproape brutal, dreptul de a fi văzută ca ființă sexuală, nu doar ca pacientă.

Totul se schimbă când un nou îngrijitor, Tanaka, intră în viața ei. Relația dintre cei doi, începută într-un registru profesional, se transformă treptat într-un joc al puterii, al curiozității și al limitei. Ceea ce urmează nu poate fi numit dragoste în sensul convențional, ci mai degrabă un pact fragil între două forme de singurătate. În jurul acestei tensiuni, Ichikawa construiește un text care refuză moralizarea. Nu există vinovați, doar corpuri care se ating sau nu pot să se atingă, oameni care se observă, se analizează, se confruntă cu propriul lor disconfort.

Romanul a fost distins cu Premiul Akutagawa în 2023 – cea mai importantă distincție literară din Japonia pentru proză scurtă  și a propulsat-o pe Saou Ichikawa în prim-planul literaturii contemporane. Născută în 1989, autoarea suferă la rândul ei de o boală neuromusculară, trăind într-un scaun cu rotile și având nevoie de asistență permanentă.

La prima lectură, romanul poate fi interpretat ca o confesiune a unei femei prizonieră în propriul trup. Dar Ichikawa subminează constant așteptările. Corpul Shakai nu este un simbol al neputinței, ci un teritoriu politic. Autoarea transformă gesturile elementare, hrănirea, spălarea, respirația, în acte de rezistență. Fiecare mișcare asistată devine un memento al dependenței, dar și al puterii de a privi înapoi.

Shaka observă lumea dintr-o poziție paradoxală: vizibilă și totuși invizibilă. Societatea o privește, dar nu o vede cu adevărat. Îngrijitorii o tratează cu un soi de amabilitate programată, prietenii online o urmăresc ca pe un fenomen. În acest context, actul erotic, fie și doar imaginat, scris, fantezist, capătă o încărcătură aproape politică. Este forma ei de a spune: exist, am dorințe, am un corp care simte, chiar dacă nu poate acționa ca al vostru.

Saou Ichikawa folosește un limbaj precis, aproape medical, dar îl intersectează cu o sensibilitate poetică. Traducerea Monicăi Tamaș păstrează acest echilibru fragil între concizie și lirism, evitând tentația de a îndulci textul. Frazele sunt scurte, aproape chirurgicale, dar lasă un ecou de tristețe. În spatele fiecărui enunț stă o lume întreagă de emoții reprimate.

Totodată, autoarea evită să judece, nu oferă explicații morale cu privire la condiția personajului său. Scenele de intimitate sunt mai degrabă analitice decât senzuale, însă în spatele lor se ascunde o întrebare incomodă: cât de mult drept are societatea să decidă ce poate sau nu poate o femeie să-și dorească?

Cocoșata nu urmează o narațiune lineară. Textul alternează între fragmente de jurnal, dialoguri, postări online și secvențe de ficțiune în ficțiune, povestiri scrise chiar de Shaka. Această structură fragmentată nu e un capriciu stilistic, ci o reflectare a percepției discontinue a realității. Pentru o femeie imobilizată fizic, lumea vine în bucăți: prin ecran, prin voci, prin imaginație. Autoarea reușește să transforme acest fragmentar în poezie. Există pasaje de o frumusețe neașteptată, în care Shaka meditează asupra corpului, asupra respirației sau asupra ideii de privire, acea privire a celuilalt, care te definește, te reduce, te judecă. În același timp, există o ironie subtilă, un umor negru care temperează dramatismul. Când își descrie trupul deformat, Shaka o face cu sarcasm, ca și cum ar parodia felul în care lumea așteaptă ca o persoană cu dizabilitate să fie „inspiratoare” sau „împăcată cu sine”.

Saou Ichikawa, deși debutantă, dovedește prin această carte o maturitate artistică rară. Cocoșata e o carte despre cum te vezi pe tine când toți ceilalți te privesc ca pe un obiect al compasiunii. Despre cum poți reface granițele dintre femeie și pacientă, dintre trup real și trup ideal. Ichikawa nu cere empatie; dimpotrivă, o respinge. Ea cere confruntare.

Există romane care impresionează prin amploare, altele prin rafinament. Cocoșata impresionează prin curaj. Fiecare pagină e o provocare la adresa prejudecăților: despre ce înseamnă feminitatea, despre ce înseamnă normalitatea, despre cum se definește fericirea atunci când corpul devine un obstacol. Totuși, tocmai această intensitate poate deveni obositoare. Cartea nu oferă repaos, nu există catharsis, nu există final „curat”. În ultimele pagini, realitatea și ficțiunea se confundă, lăsând cititorul într-o stare de neliniște. Dar poate că acesta e scopul: să simțim disconfortul pe care lumea îl proiectează, de obicei, asupra celor diferiți.

Într-un spațiu literar adesea preocupat de perfecțiune, Saou Ichikawa propune o estetică a imperfecțiunii. Prin vocea Shakai, autoarea afirmă că trupul, oricât de fragil, poate deveni o armă. Iar literatura, oricât de scurtă, poate fi un manifest.