Cevengur

Autor: Andrei Platonov
Rating:

"Un bolşevic intelectual. Asta e o specie rară. Nu-l omorâţi."
Detaşându-se de tragismul rus, de tonul grav, profund dostoievskian, de realismul frizând naturalismul, realul, de mistică şi de lirism, ironia lui Platonov e uluitoare, revigorantă, un suflu proaspăt, tânăr în împovăratul, încercănatul "suflet rus".

Romanul Cevengur este un hohot de râs, în care, însă, surâsul farsei capătă un contur amar iar hohotul încremeneşte în rictus grotesc. Rusia anilor 1921-1922, în zorii comunismului, se confrunta cu o reala criză economică. Pe vremea aceea, Andrei Platonov, tânăr jurnalist, a comentat evenimentele, care probabil, au constituit sursa sa de inspiraţie pentru Cevengur.

Cevengur este un oraş imaginar, un fel de oraş-stat, unde se pun bazele comunismului, ca intr-o utopie medievală, un experiment în sensul tuturor utopiilor comuniste. Stilul pamfletar o transformă, însă, într-o "antiutopie"cum spunea Ion Ianoşi.

Nu o sa mă refer aici la şirul lung al utopiilor din istoria literaturii, deşi se disting o mulţime de aspecte similare cu acestea: în experimentul Cevengur nimeni nu trebuie să muncească, numai soarele are aceasta îndatorire, aluzie la utopia lui Tomasso Campanella, La Citt� del Sole, burghezia trebuie ucisă, dar trebuie folosite casele lor luxoase, toţi oamenii sunt egali, dar proletarii sunt mai egali decât alţii, se formează o adevărată comunitate hippie-bolşevică, oamenii hrănindu-se numai cu ceea ce le oferă natura (profund ecologişti) şi practică dragostea liberă, dar adevărata hrană este cea a ideilor, mai degrabă a ideologiilor. Întrebare cheie care disturbă pacea satului este "Cum sa construim comunismul?".

Nu lipsesc cavalerii rătăcitori, justiţiarii, căutătorii dreptăţii, un fel de Don Quijote şi Sancho Panza în variantă comunistă: Alexandr Dvanov şi Kopionkin cu calul său, "Forţa Proletară". Alexandr Dvanov este "bolşevicul intelectual", aşa cum îl numeşte un căpitan al Armatei Albe, undeva la începutul romanului. Suntem avertizaţi, aşadar de la început, asupra naturii personajului principal, animat de idealuri înalte, recunoscut de membrii comunităţii Cevengur ca unul dintre ideologii mişcării.

Fiecare carte are un gust al ei propriu, simţit cu alt fel de papile decât cele gustative. Cevengur e ca o duşcă de votcă pe stomacul gol, în cetatea Soarelui din maica Rusia, în care proletariatul este singura condiţie socială a omului, în care munca este o rămăşiţă abjectă a putredei societăţi capitaliste. Nu vad un moment mai potrivit să citiţi această carte decât în apropierea minunatei zile de 1 mai. Efectul o să fie amplificat! Aşadar, sărbătoriţi ziua muncii prin".LECTURÄ‚!

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

Tălpi. Şotronul

Autor: Nichita Danilov
Rating:

Primul volum al romanului Tălpi ar putea fi citit ca o descriere geografică a unui spaţiu inexistent, anume oraşul din mintea omenească. Am început să citesc acest volum cu speranţa că-mi va arăta Iaşul boem, fermecător pînă şi în mizerie, aşa cum există el pentru mine. În loc de acesta - inofensiv, inert, apare în carte un personaj-spaţiu agresiv, torţionar pentru cei care îl locuiesc.

Acesta este oraşul pe ale cărui străzi suferă tălpile lui Bikinski, pictor de icoane, reclamă ambulantă şi gînditor de ocazie. Acesta este oraşul care se creează în timp ce el merge şi vorbeşte cu sine. Bikinski este un personaj bizar, aproape la fel de bizar ca "omul nou" pe care îl prezintă în discursul său de încheiere. În acelaşi timp, Bikinski înseamnă tot ce este omenesc într-o societate incertă, ostilă fiinţelor umane şi potrivită mai curînd pentru statui, cum e Cuza din piaţa Iaşului, impasibil la ghinion şi sărăcie.

Totuşi, este adevărat că atît pentru Bikinski, cît şi pentru celelalte personaje, ghinionul şi sărăcia sunt boli incurabile, pe care numai alcoolul le poate păcăli cîteodată. Astfel că, mergînd pe aceste două coordonate, romanul poate fi privit ca fabulă, una vesel-tristă, cu un pitoresc care încîntă şi stîrneşte zîmbete. Însă zîmbetele acestea nu sunt tocmai libere, atît timp cît oamenii văzuţi printre pahare şi tramvaie nu aparţin atît de mult unei lumi caricaturale pe cît am vrea. În fond, înghesuiala din tramvai se întîmplă la fel peste tot şi probabil în fiecare oraş gunoaiele sunt ascunse de clădiri impunătoare.

În afară de acest pitoresc, uşor de asimilat unui oraş de provincie, fie el şi imaginat, există în roman pasaje de "dialog" absurd, care atrag afectiv, electrocutează - şi cuvîntul nu este folosit abuziv - cu o stare. Un exemplu:

"Singur: Cel mai bun prieten!
Lui însuşi: Ne cunoaştem de cînd eram atîta (arată cu mîna semnul: pînă la genunchi).
Singur: Cu timpul devii tot mai singur. Singurătatea e-o boală fără leac: hua-hua!
Lui însuşi: La patruzeci de ani eşti de patruzeci de ori mai singur decît la douăzeci, hua-hua"
Singur: Singurătatea îţi macină oasele.
Lui însuşi: Hua-hua, îţi subţiază buzele.
Singur: Hua-hua, devii din ce în ce mai rece. Hua-hua!
Lui însuşi: Hua-hua! Nu e nici o dramă. Hua-hua, toate trec."

Aici textul se eliberează de umorul comun, de incoerenţă sau de îngroşarea unor însuşiri, pe care le-am întîlnit prea des ca să mai poată stîrni vreo reacţie. Aici lumea lui Bikinski, modelată de mintea sa, îi scapă de sub control, iar locul temutului colonel Geană este luat de un personaj cu o sută de feţe, care nu mai apare de neunde, ci există peste tot. O instanţă înfricoşătoare care oferă numai alegerea între "neant" şi "asfalt".

Şotronul propune deci un drum prin derizoriu şi incert, într-un oraş care-şi arată urîţenia ca pe cea mai preţuită frumuseţe, unde tălpile sîngerează şi dinţii scrîşnesc. Rămîne însă întrebarea unde duce acest drum.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Spune-ti parerea!

Micuta vanzatoare de proza

Autor: Daniel Pennac
Rating:

Nu stiu ce as putea spune mai degraba despre acest roman. Cred ca cel mai potrivit ar fi faptul ca este un amalgam - un amalgam de comedie delicioasa (in mare parte a timpului) cu drama (pe alocuri), de bucurii cu tristeti, evenimente banale si evenimente importante, descrieri aproape lungi si evenimente ce se succed cu rapiditate, un amalgam de voci narative, rasturnari de situatie si personaje cu personalitati puternice ca o stanca.

Abia dupa ce am citit cartea (venita cu recomandarea "m-am distrat copios") am aflat ca de fapt este a treia parte din cele patru care constituie povestea familiei Malaussene (La capcaunii veseli, Zana carabina, Micuta vanzatoare de proza, Fructele pasiunii), aspect care insa nu este un impediment in calea savurarii romanului.

Familia Malaussene este de-a dreptul ciudata, iar fiecare personaj este un deliciu. Mama a fost prezenta numai in momentele in care s-au nascut copiii, plecand mereu sa isi refaca fericirea cu cate cineva. Benjamin, personajul central, este cel mai mare si capul familiei, avand grija de toti ceilalti. Louna isi petrece luna de miere citind un fel de Coelho impreuna cu sotul ei. Therese este laconica, sobra, cu picioarele pe pamant, dar cu capul in stele - la propriu, pentru ca prezice viitorul - neinselandu-se decat de doua ori in viata. Clara este un inger, iubeste frumosul si urmeaza sa se casatoreasca cu fondatorul si directorul unei inchisori cat se poate de iesite din comun (pe care il cheama Clarence). Jeremy este adolescentul revoltat si piroman, care ar fi in stare sa ucida, la propriu din dragoste pentru fratii sai (bine totusi ca nu o face). Piciul are cosmaruri care devin intotdeauna realitate, iar atunci cand se trezeste plangand din ele trebuie sa aiba ochelarii la indemana pentru a se linisti. Iar cea din urma este Verdun, care seamana leit cu faimoasa batalie, cu privire apriga si dusmanoasa, desi inca nici nu poate merge, gata mereu sa "sara in aer", si care nu poate fi "manevrata" decat de o singura persoana. Nu in ultimul rand, este Julie, iubita lui Benjamin, personajul central a un sfert din roman.

"Familia" familiei Malaussene sunt vechile lor cunostinte din cartier: Yasmina, araboaica ce le-a tinut loc de mama, care inca il mai spala pe Benjamin cand se simte pierdut, sotul ei Amar, birtasul cartierului si fiul lor, Haduch Beb Tayeb, prietenul din copilarie al lui Benjamin si "nasul de strada" al Clarei. Negrul Mo si Simon Algerianul, umbrele lui Haduch, parte din familie. Si nu in ultimul rand, batranul politist Thian, singurul pe care il accepta Verdun, caruia ii devine un fel de atas.

Micuta vanzatoare de proza este Isabel, sau regina Zabo, asa cum ii spune Benjamin, directoarea editurii la care acesta este angajat "tap ispasitor", care sa tina piept nemultumitilor. Este o femeie mica, incercata in copilarie, cu un tata criminal, abila, care recunoaste toate tipurile de cerneala, vechi si noi, dupa miros, si poate spune cand au fost folosite prima oara, putand proceda la fel si in cazul diferitelor tipuri de hartie pe care le recunoaste la un simplu pipait. Insa in contextul in care romanul este parte dintr-o saga, nu e de mirare ca este personaj principal intr-un singur capitol.

Probabil ca batranul Thian ar fi personajul ideal de la care ar putea porni o privire de ansamblu asupra actiunii romanului. Thian este primit in familie cand unchiul fratilor intra la puscarie din cauza ca da arme unor batranele. El este unul din anchetatori, care il cunoaste deja pe Benjamin, pentru ca s-a mai "impiedicat" de el in alte doua-trei anchete, Benjamin fiind genul de persoana care intra mereu in bucluc, fara sa fie vinovat de ceva. Unchiul ajunge la inchisoarea lui Clarence, de care se indragosteste Clara intr-o vizita. Inchisoarea este una model, fara gratii, fara usi securizate, in care este scos la lumina talentul artistic al detinutilor, care sunt de fapt neintelesi.

Printre ei se afla si un scriitor, a carui opera este furata de ministrul Chabotte, care o publica sub pseudonimul "J.L.B." la editura unde lucreaza Benjamin. Pe J.L.B. nu il cunoaste nimeni in afara de regina Zabo, iar cand primul se hotaraste ca ar fi cazul sa iasa la lumina, alege, din motive pe care restul personajelor le afla pe parcurs, sa il angajeze pe Benjamin sa fie "J.L.B.". Problema este ca detinutul "vinovat" de succesul enorm al cartilor lui J.L.B. primeste de la Clara unul din romanele publicate, il omoara pe Clarence, evadeaza (adica iese pe usa inchisorii), si pleaca sa se razbune. Il impusca pe Benjamin in cap (dar, foarte curios, nu mortal), Julie porneste in cautarea adevarului".

Inutil" mai bine cititi romanul, insa nu uitati sa respirati.

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau

0

Autor: Honore de Balzac
Rating:
Editura: Aldo Press

Mie imi place Balzac; de fapt imi place realismul in general si, prin extensie, naturalismul - daca tot am ajuns aici, as putea adauga si modernismul, dar asta este alta poveste :) Revenind la Balzac, spuneam ca imi place, chiar foarte mult, putand sa il enumar printre scriitorii mei preferati. Motivul pentru care inca se numara printre acestia, chiar si dupa ce am citit Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau este numarul relativ mare de romane reusite, purtand semnatura lui pe care le-am citit.

Spun asta pentru ca romanul despre care vorbesc a fost o lovitura data pasiunii mele pentru Balzac. O lovitura nu in ceea ce priveste subiectul sau stilul propriu-zis, ci faptul ca autorul a abuzat de stilul specific realismului pentru a descrie in amanunt mult prea multe personaje si mult prea multe interioare de case, apartamente, sedii de banci, exterioare de case si strazi intregi.

Subiectul este inca unul inspirat din viata Parisului, de data aceasta de dupa cele O Suta de Zile ale lui Napoleon din 1815. Cesar Birotteau este un taran orfan venit la Paris, unde dupa ceva timp devine parfumier si ajunge unul din cei mai cinstiti negustori intalniti de clientii si creditorii sai. Desi succesul se datoreaza in cea mai mare parte norocului, sfaturilor rudelor trecute prin negustorie si cateodata neatentiei, Birotteau, parfumier, ajutor de primar in arondismentul al doilea si fost judecator de comert, crede cu naivitate despre el insusi ca este cu adevarat merituos, drept pentru care se hotaraste sa dea un bal in cinstea eliberarii teritoriului si a decorarii sale cu crucea Legiunii de Onoare. Aceasta este marirea lui Cesar Birotteau.

Decaderea lui incepe teoretic de cand afla ca prim-vanzatorul sau, care incerca sa ii seduca nevasta, a furat trei mii de franci din casa de bani. Vrand sa evite un scandal, Birotteau inlocuieste banii si doar il concediaza pe Ferdinand du Tillet. Acesta din urma insa face un scop personal nu numai din a parveni, ci si din a il ruina pe fostul sau patron, si a il aduce pe acesta in situatia de a nu fi crezut de nimeni daca vreodata se va hotari sa vorbeasca despre hotie (scop care mie mi se pare putin verosimil).

Birotteau investeste absolut toti banii pe care ii are intr-o afacere imobiliara, in care sunt implicate cateva persoane manevrate de du Tillet, bani pe care ii pierde si, in plus, cheltuieste enorm de mult cu balul. Prin urmare, dupa repetate incercari de a strange banii necesari pentru a plati politele (incercari zadarnicite de acelasi du Tillet), negustorul se vede nevoit sa declare falimentul, in vremea aceea capat de tara pentru un negustor, care isi pierdea, pe langa absolut tot ce poseda, si dreptul de a mai practica comertul. Este inaltator modul in care personajul principal ajutat de familie, se straduieste din rasputeri sa isi reabiliteze numele. Este inaltator modul in care fostul negustor este privit de opinia publica, care stia ca banii ii fusesera furati. Insa sunt de-a dreptul plictisitoare paginile intregi in care sunt descrisi toti pasii afacerii in care se amesteca Birotteau, si mai ales paginile in care sunt descrise amanuntit procedurile pe care le presupune intregul proces de faliment, cu actele necesare si sindicii primi si intermediari si finali care supravegheaza impartirea proprietatilor falimentarului intre creditori, si multe altele. Iar sfarsitul, desi personajul este reabilitat, este de-a dreptul stupid.

Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau este un alt roman scris de Balzac. Aceasta descriere insa nu este de ajuns pentru a il recomanda, cel putin nu inaintea altora, cum ar fi Femeia la treizeci de ani, de exemplu. Ramane insa Balzac, si deci romanul nu reprezinta o totala pierdere de timp.

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ganduri ascunse

Autor: David Lodge
Rating:

Un roman despre ginduri in toate formele si continuturile lor, descrise cu o incredibila maiestrie (foarte specifica de altfel lui Lodge!) atit ca structura de compozitie a romanului, dar si ca substanta a mesajului ce transcende din interactiunea personajelor - ginduri simple sau complexe, exprimate sau ascunse, cu radacini in stiinta sau religie, provenind din structuri de gindire specific feminine sau masculine, ginduri despre viata si moarte, fericire si tristete, legaturi romantice si sex.

Pe firul epic al unei povesti relativ simple - ea, scriitoare (Helen Reed) si el, directorul unui centru de stiinte cognitive (Ralph Messenger), care traiesc, muncesc si se iubesc in cadrul unei universitati (Gloucester), descoperim confluenta a doua lumi diferite si jocul care se naste intre acestea - lumea lui vs. lumea ei, stiinta vs. umanitate, rational vs. emotional, minte vs. trup - toate intr-o incercare temerara de a explica constiinta umana.

Interesant este ca Lodge se foloseste atit de forma (modul de structurare a romanului), cit si de continut (ideile ce sunt generate pe parcursul povestii), pentru a gasi raspunsuri la ceea ce este constiinta. Prin tehnici narative de juxtapunere, intreaga poveste ne surprinde prin existenta a 3 voci - vocea ei (Helen) sub forma unui jurnal personal extrem de ingrijit, cu un discurs elaborat; vocea lui (Ralph) prin inregistrari audio cu ajutorul unui reportofon, mai degraba fiind un flux de idei si asociatii libere, foarte neelaborat; si vocea obiectiva a naratorului care prezinta aceleasi fapte, dar intr-un mod impersonal si neutru. Astfel, privim o lume prin 3 lentile diferite, intrind la rindul nostru in acest joc de experiente, trairi, ginduri, idei, interpretari si asumari ale povestilor, care ni se deruleaza prin fata ochilor.

"Ce este constiinta?" incearca sa afle Helen, Ralph, Lodge, dar si noi, ca cititori, odata cu ei. Este sinele esential, intangibil si invizibil al omului, care cuprinde sentimente si afecte proprii identitatii personale, care poate sa simta iubirea sau jalea sau dorul - ar spune Helen, intrucit ea stie, ea scrie, ea isi investeste personajele cu multa constiinta. Sau este doar o "retea de sirme din creier", un fel de computer cu sisteme clare de operare carora doar trebuie sa le identifici un pattern si astfel poti recrea sentimente, cum ar fi de exemplu... dragostea materna, ar spune Ralph.

Ginduri ascunse iti ofera o calatorie scurta in "cutia neagra" a mintii umane, iar la sfirsitul acesteia realizezi ca ai descoperit ceva in plus despre el si ea, minte si trup, stiinta si mistic, sine si suflet, legaturi, ginduri, idei, trairi. Sau chiar despre tine! In fapt, descoperi multe despre tot ceea ce inseamna viata. Ginduri ascunse este o calatorie in care ai sansa sa te joci odata cu Helen, Ralph si Lodge si sa zimbesti .

O recenzie de: Dana

Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

Colegi de odinioara

Autor: William Trevor
Rating:

William Trevor a scris o serie de povestiri care au fost foarte bine primite de public. Cel de-al doilea său roman a fost Colegi de odinioară (The Old Boys), fiind şi premiat cu Hawthornden Prize for Literature in 1964. Jaraby, Sole, Cridley, Nox, Turtle, Swabey-Boyns, Sanctuary şi Ponders au absolvit aceeaşi şcoală cam prin aceeaşi perioadă, cu mici diferenţe de ani. Tema romanului se "învârte" în jurul rivalităţilor şi geloziilor meschine ale grupului de gentlemani septuagenari incapabili să aleagă pe următorul preşedinte al Comitetului Foştilor Elevi. Despre personajele principale (în număr de opt) se poate spune că nu au părăsit niciodată şcoala cu adevărat, întrucât Comitetul este parte dominantă a vieţii lor, singurul loc unde mai au o autoritate.

Jaraby este convins că va fi ales preşedinte însă Nox, fostul lui pupil vrea să-i zădărnicească alegerea, nu neapărat pentru a fi la rândul său ales, ci pentru a-l face pe Jaraby să sufere pentru prima dată, o mică picătura pe lângă toate suferinţele îndurate de Nox pe parcursul anilor de şcoală, majoritatea datorită lui Jaraby. Personalităţile puerile a lui Jaraby şi Nox se întrec în a-şi urzi unul altuia noi intrigi şi motive de ceartă.

Totodată sunt prezentate şi vieţile private ale bătrânilor, de la oameni singuratici (Turtle şi Nox), la cei mai puţin singuratici şi mereu puşi pe şotii (Cridley şi Sole), până în interiorul vieţii casnice a familiei Jaraby, unde soţii se zvârcolesc asemenea lui Laocoon în strânsoarea unei căsnicii nearmonioase.

Fiecare întâmplare a septuagenarilor reuşeşte să te ţină alert, dorind să afli ce au mai făcut personajele, chiar dacă evenimentele descrise în Colegi de Odinioară sunt cât se poate de banale. Jaraby şi Nox nu au părăsit încă şcoala, Cridley şi Sole continuă să trăiască în ea însă viaţa la pensiunea Rimini le umple majoritatea timpului, în timp ce Ponders se gândeşte în permanenţă la retragerea din Comitetul Foştilor Elevi. Cred că personajul cel mai trist din această poveste rămâne totuşi Turtle, ramolit şi singur, care ajunge să fie bătaia de joc a tuturor.

Una dintre temele dominante în scrierile lui Trevor este dificultatea de a accepta adevărul sau de a-l recunoaşte şi de a-l comunica. Personajele preferate ale lui Trevor sunt marginalizaţii societăţii, de la copii, bătrâni, bărbaţi sau femei singuri de vârsta a doua sau cupluri nefericite. Cei care nu-şi pot accepta realitatea vieţii lor îşi creează lumi alternative în care se retrag.

Pentru scrierile sale şi pentru viaţa obişnuită prezentată, momentele de agonie înregistrate, William Trevor rămâne pentru mine un povestitor. Personajele create nu dispar în momentul în care romanul s-a terminat, ele le continuă pe cele din viaţa reală. Autorul nu a scris despre ceea ce a ştiut sau ce a văzut la suprafaţă, ci a explorat individualitatea prin imaginaţie, întrucât să nu uităm, ficţiunea este un exerciţiu de imaginaţie.

Pentru Colegi de Odinioară ofer 5 puncte, pentru modalitatea de prezentare a personajelor, pentru fluxul scrierii şi nu în ultimul rând pentru originalitate. Este unul dintre acele romane pe care-l pot recomanda oricui, fiind facil de citit şi umoristic, savurând cu fiecare fibră a fiinţei mele plăcerea întâmplărilor.

Reviewer: Cristina Teodorescu (Woodisor)

Spune-ti parerea!

Trei pe doua biciclete

Autor: Jerome K. Jerome
Rating:

Aparuta in 1900, povestirea Trei pe doua biciclete poate fi considerata o continuare la Trei intr-o barca. Doar ca acum personajele Jerome, George si Harris au mai imbatranit, sunt oameni insurati (numai Jerome si Harris), au chiar si copii.

In aceeasi nota umoristica, autorul ne prezinta o paralela intre mentalitatea germana si cea engleza a epocii sale, si nu numai a epocii, avand in vedere ca unele trasaturi de caracter ale natiunilor respective ar putea fi considerate permanente.

Ideea de baza este asemanatoare povestirii Trei intr-o barca si anume o excursie, de data aceasta nu pe Tamisa, ci prin Germania si Boemia. Povestirea incepe prin a prezenta cu umor neintrecut, ironie si autoironie fina, eternul "razboi" sot-sotie cand sotul vrea sa petreaca o vacanta "cu baietii", departe de problemele casnice, se deruleaza apoi cu pregatirile de plecare si excursia propriu-zisa.

Calatoria ii prilejuieste autorului sa faca o paralela satirica intre felul de a fi al germanului de rand care respecta legea pana in cele mai mici amanunte, in paranteza fie spus germanul fara lege nu poate fiinta, si cea a englezului care o ia mai in gluma cu respectarea regulilor. Desi din povestire razbat accente de ironie savuroasa la adresa mentalitatii rigide a nemtilor, pe alocuri autorul recunoaste cu amaraciune mascata ca nu ar strica sa existe si in Anglia o doza de rigoare si seriozitate, mai ales in sistemul englez de educatie.

Pe tot parcursul povestirii, fara nici o doza de rautate, ba chiar usor amuzat, Jerome K. Jerome ne prezinta corectitudinea dusa la extrem a germanilor, rigurozitatea cu care ei inteleg sa-si ordoneze viata personala, dar si mediul in care traiesc. Nimic nu este lasat la intamplare, totul este planificat, ordonat, obligat sa reintre pe fagasul normal (normal pentru mentalitatea lor). Este totusi o impresie falsa si sa nu ne lasam inselati de aparente. Natiunea germana este demna de admiratie (cu unele exceptii) pentru ceea ce a reprezentat si reprezinta in continuare.

Lectura acestei povestiri ne-ar putea face sa meditam la o eventuala paralela intre mentalitatea germana si cea romaneasca, o paralela cu caracter umoristic, bineinteles. Poate nu ne-ar strica sa adoptam si noi o farama din felul lor de a gandi. Sau nu !?

Reviewer: Bogdan Scupra

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!