Dramă la vânătoare

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Dramă la vânătoare pare a fi fost, din câte am citit, sursa de inspiraţie a romanului Uciderea lui Roger Ackroyd scris de Agatha Christie. Nu a fost sursă de inspiraţie în ceea ce priveşte subiectul, deşi este vorba tot despre o crimă, ci în ceea ce priveşte tehnica narativă, şi mai exact rolul naratorului în roman, care este unul mai "special". Dacă aţi citit romanul scriitoarei britanice, sau dacă sunteţi familiarizaţi cu stilul ei, veţi înţelege la ce mă refer. Dacă însă nu ştiţi nimic despre aceasta, rândurile de mai sus nu va vor ajuta prea mult; din păcate, orice cuvânt în plus ar divulga "secretul" romanului lui Cehov despre care vroiam să va vorbesc.

Pe scurt, un editor de la o gazetă din Moscova, care în subsolul paginilor se semnează A. C., primeşte vizita unui personaj foarte straniu, un anume Kamîshev, care se recomandă fost judecător de instrucţie. În pofida bijuteriilor pe care le poartă, acesta pretinde că are nevoie să îi fie publicată o nuvelă pentru a obţine nişte bani. La insistenţele lui, editorul acceptă să citească nuvela, care apare de asemenea şi cu titulatura de roman, mentionand totuşi că mai devreme de trei luni fostul judecător nu are de ce să revină.

Inovaţia constă în faptul că editorul reda romanul lui Kamîshev aproape în întregime, într-un fel de povestire în ramă. Naraţiunea continuă la persoana întâi, numai că naratorul devine din editor, Zinoviev, un nume sub care Kamîshev recunoaşte că se ascunde propria sa persoană. De altfel romanul are ca subtitlu O întâmplare reală, deci Kamîshev nu intenţionează să ascundă mai nimic faţă de editorul-judecator al lucrării sale.

Acţiunea are loc într-un spaţiu preferat lui Cehov, un orăşel de provincie, iar tema face parte din cele des abordate de scriitorul rus: bârfele doamnelor importante, neînţelegerile de dinaintea nunţii, relaţii complicate, amanţi secreţi, neînţelegerile din timpul căsniciei, probleme privind banii, vanatoarea de "partide bune". În Dramă la vânătoare se întâlnesc cam toate: o domnişoară vrea să avanseze social şi se mărită cu administratorul mult mai în vârstă al unui conte local, asta tocmai când îşi dă seama că îl iubeşte pe judecătorul de instrucţie-narator. Însă îşi părăseşte soţul pentru a trăi în concubinaj cu contele, un mare afemeiat şi beţiv notoriu. Asta în timp ce susţine în continuare că îl iubeşte pe narator.

La o vânătoare-picnic organizată de conte însă apare şi soţia secretă a acestuia. Printre alte nefericite, care sperau să se mărite cu contele, este şi Olga; aceasta pleacă să se plimbe prin pădure şi este ucisă. Ancheta, plină de greşeli ce par intenţionate, a judecătorului, stabileşte că vinovatul este soţul Olgăi, administratorul înnebunit de gelozie. Editorul din prima parte însă, care mai că nu scrie numele ucigaşului în notele de subsol remarcă aceste greşeli, şi după 3 luni (şi opt ani de la momentul celor întâmplate) îl confruntă pe Kamîshev cu numele adevăratului vinovat.

Romanul nu este în totalitate unul de crimă şi mister, asta pentru că "drama" intervine abia după jumătatea acestuia, iar ancheta este una foarte superficială. Însă combinaţia de roman de atmosferă, cu toate aspectele vieţii în provincie prezentate, asezonat cu o crimă (de fapt două), este una potrivită pentru câteva momente de relaxare, chiar dacă romanul nu este o operă de artă. Fiind scris destul de devreme, acesta nu a fost construit în stilul matur desăvârşit mai târziu de către Cehov, tradus prin portretele sarcastice atent conturate ale oamenilor banali, superficiali şi ale vieţilor lor cu aceleaşi caracteristici. Desigur, săpăturile adânci în mintea personajelor, caracteristice scriitorilor ruşi nu lipsesc, iar direcţia spre care s-a îndreptat autorul rus este în mare parte aceeaşi, astfel că este interesant de observat evoluţia lui de la acest roman la lucrările care l-au făcut celebru.

Scrisă de Raluca Alexe

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Meserie

Autor: David Lodge
Rating:

Mi-am încheiat anul cu o carte scrisă de David Lodge, motiv pentru care am ales azi să vă vorbesc despre romanul Meserie (Nice work). Dacă cunoaşteţi câte ceva despre perioada thacheristă a Marii Britanii, atunci romanul acesta vă va încânta cu cele două universuri din aceeaşi lume.

Vic Wilcox este unul dintre directorii unei fabrici, în timp ce doctoriţa (în literatură feministă) Robyn Penrose face parte din spaţiul închis al universităţilor. Cred că este necesar să amintesc despre perioada Doamnei de Fier, o perioadă în care s-a plusat mult pe industrie şi pe privatizare, motiv pentru care multe alte ramuri, printre care şi cele academice, au avut de suferit prin restructurări şi închiderea porţilor.

Ei bine, este Anul Industriei în Marea Britanie, motiv pentru care are loc o Schemă de Schimb între spaţiul academic şi cel industrial. Cine sunt protagoniştii? Doctoriţa Robyn Penrose (pe cale să fie dată afară) şi industriaşul dur Vic Wilcox. Încă de la prima întâlnire cei doi nu se plac, dar pe parcursul romanului, Vic şi Robyn ajung să "împrumute" unul de la celălat şi să devină mai buni oameni.

Nu este necesar să vă povestesc cunoştinţele pe care Robyn le dobândeşte în urma Schemei de Schimb şi asta pentru că, mai mult ca sigur, nu asta a fost nici scopul autorului. Scrisă cu mult umor, cartea vorbeşte despre lumile diferite care există în acelaşi timp, între diferenţe şi despre cooperare şi acceptare. Dacă Robyn ajunge să accepte felul dur de a face afaceri, la fel şi Wilcox învaţă ce înseamnă sensibilitatea.

Vă spun sincer că mă aşteptam la o frescă a societăţii englezeşti, transpusă cât se poate de sincer şi frust. Cu toate acestea, dacă privesc în spatele cuvintelor, văd totuşi o anumită empatie a lui Lodge faţă de măsurile destul de dure ale Doamnei de Fier şi asta tocmai prin mutaţia care se produce în interiorul personajelor.

Importante în construcţia romanului sunt tocmai background-ul personajelor, dar şi credinţele acestora. Dacă Vic Wilcox a fost crescut în spiritul muncii fizice şi a banului câştigat cu greu, Robyn Penrose este fiica unor intelectuali care-şi fundamentează existenţa pe negarea capitalismului şi promovarea culturii.

Şi cu ce am rămas în urma Schemei de Schimb? Cu două personaje diametral opuse care şi la sfârşit îşi menţin valorile existenţiale, dar care au acceptat şi cealaltă lume fără să o mai nege. Sunt două universuri aflate în luptă cruntă (datorită vremurilor) care ajung să se întrepătrundă ca mai apoi să se mixeze. Meserie, scrisă de David Lodge este primul roman din 2008 pe care vi-l recomand.

Scrisa de Cristina Teodorescu

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Anglia, Anglia

Autor: Julian Barnes
Rating:

Julian Barnes este unul din acei oameni care au avut norocul de a fi catalogati pe baza unei afirmatii. Declarandu-si atasamentul fata de Franta, scriitorul englez a fost acuzat in tara sa ca este prea putin britanic, in timp ce in Franta este perceput doar ca un scriitor englez. In mod ironic, unul din cele mai interesante romane ale sale se numeste Anglia, Anglia.

Anglia, Anglia este o satira, insa nu una adusa esentei acestei tari sau a modului de viata britanic, ci una adusa situatiei sale contemporane, vazuta din perspectiva lui Barnes ca o decadere fata de valorile morale ale unei natiuni importante in istoria europeana si mondiala.

Romanul urmareste proiectul unei tari alternative, o Anglie in miniatura care este pregatita atat pentru englezi cat si pentru turistii straini.

Vazut din perspectiva unei farse, proiectul propune initial industria turistica a viitorului, miniaturalizarea Vechii Anglii si transpunerea obiectivelor turistice pe o suprafata foarte redusa - si anume pe insula Wight. Magnatul care se afla in spatele intregului proiect, Sir Jack Pitman, spune ca toata ideea se bazeaza pe patriotism si pe faptul ca reproducerea este mai utila si mai indemana decat originalul in orice instanta.

Odata justificata ideea teoretica a proiectului prin destramarea conceptului de autenticitate, se realizeaza un sondaj de opinie care sa produca cele cincizeci de simboluri ale lumii engleze. Printre acestea se numara elemente care urmeaza sa fie replicate in cadrul proiectului, precum familia regala, parlamentul, clubul Manchester United, Robin Hood, micul dejun britanic, serialele de televiziune clasice, ceaiul cu lapte, snobismul, Stonehenge, Alice in Tara Minunilor, berea calda sau un prigor in zapada.

Sir Jack Pitman recreaza astfel pe insula un model al Angliei, care se bazeaza pe o concentrare a istoriei si a culturii. Asadar, in noul palat Buckingham traieste un rege, insa nu se stie (si nici nu prea conteaza) daca acesta este cel original sau nu, iar Robin Hood cutreiera replicile padurilor britanice, insa intra prea mult in pielea personajului pe care il joaca.

Ambitiile lui Sir Jack si ale oamenilor sai nu se opresc doar la nivelul unui parc de distractii. In acest sens, se urmareste crearea unui parlament independent, desprinderea de Marea Britanie si aderarea la Uniunea Europeana ca stat independent, apoi transformarea parcului tematic intr-o replica mai buna decat originalul.

Consecintele acestor actiuni influenteaza negativ vechea Anglie, care degenereaza intr-un viitor sumbru pe care Barnes il sugereaza pentru actuala Anglie.

In afara satirei aduse Angliei contemporane, Barnes ironizeaza societatea de consum, unde reproducerile sunt mai importante decat originalul, precum si politica de turism agresiv, care se intalneste peste tot in lume. Pe langa acestea, autorul urmareste un triunghi format din trei personaje, Sir Jack Pitman, Martha si Paul, care apar pe rand la conducerea proiectului.

Desi am gustat satira adusa economiei bazate pe maximizarea turismului "˜pentru prosti"™, ma simt obligat sa acord romanului 4 stele, in special din cauza grabei cu care Barnes a tratat partea de final a cartii, precum si ocazionala lipsa de organizare a ideilor.

O alta recenzie aici.

O recenzie de: Alin Gogan

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Complexul lui Portnoy

Autor: Philip Roth
Rating:

Nu ştiu dacă sunt foarte inspirată în alegerea romanelor lui Philip Roth, în cele pe care le-am citit pînă acum am găsit doar urme dintr-un lăudat stil, doar promisiuni şi - pe coperta a patra - exclamaţii de un entuziasm categoric. Recunosc că aşteptarea romanului mai bun, cînd am de ales între atîtea, mă face să privesc suspicios, să mă entuziasmez mai puţin şi să exagerez defectele. Acelaşi lucru cu monologul lui Portnoy.

Pentru timpul în care a apărut (anul este 1969), cartea este reprezentativă, atît produs al revoluţiei sexuale, cît şi punct de referinţă pentru aceasta. Limbajul explicit, reevaluarea ironică a teoriilor freudiene, problemele de etnie şi identitate tratate cu un umor scandalos - acestea sunt punctele interesante ale romanului, pe care probabil i se bazează faima de cel mai amuzant şi emoţionant roman despre sex şi maturizare.

Alexander Portnoy e singura voce a romanului, dacă o excludem pe cea a cicălitoarei şi perfecţionistei Mame evreice, un personaj reconfortant de absurd şi ubicuu. În faţa psihanalistului Spielvogel, Portnoy se întoarce, cu digresiuni şi lamentări, în copilăria şi adolescenţa din New York, căutînd explicaţii pentru viaţa sa sexuală aventuroasă, extravagantă, dar nesatisfăcătoare. De la acest pretext se construieşte o întreagă lume, amuzantă între grosolan şi subtil, o mahala aproape fermecătoare.

Nu francheţea limbajului face romanul-mahala să fie "aproape, dar nu în totalitate", ci impresia că dincolo de provocare - care nu trebuie ignorată - nu se află nimic. Mai nimic, în afară de personaje-tip, situaţii tipice, neîmpliniri şi dezechilibre insuficient exploatate, o tendinţă nefinisată spre naturalism.

De aceea, încă mai aştept un roman de Philip Roth care să nu se apropie de ceva, ci să fie, care să maturizeze un Alexander Portnoy fără cinismul farsei, să predea obsesiile sexuale cu aceeaşi francheţe, dar mai verosimil, să personalizeze teme politice cu acelaşi umor, dar fără clişee, în fine, un roman care să nu-mi dea impresia că autorul este supraevaluat. Încă mai am speranţă.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Citeste cele 15 COMENTARII si spune-ti parerea!

Viata şi neobisnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin

Autor: Vladimir Voinovici
Rating:

Săptămâna trecută s-a încheiat fără tam-tam înscrierea pentru sponsorizarea volumelor proprii sau ale editurilor la Administraţia Fondului Naţional Cultural. O cucoană din comitetul de primire a fost întrebată cum a decurs procesul de înscriere şi ea, sub probabila influenţă mediatică, s-a apucat să marcheze anomaliile. Printre ele, apariţia unui om care scrisese o poezie despre rezistenţă şi vroia să-i fie publicată într-un mare ziar literar. Când i s-a spus părerea franc, anume că poezia este şi slabă, iar reprezentantul oficial nu avea legături directe cu revistele, solicitantul a întrebat: Şi atunci ce să fac să devin un mare scriitor?

Întâmplarea asta m-a provocat să dau un răspuns care priveşte într-o oarecare măsură şi bookblog-ul nostru. Anume să citească demenţial, în progresie geometrică, azi o pagină, mâine cinci şi răspoimâine o carte. După o vreme să-şi specializeze lecturile, să nu rămână la faza diletantului descris cu sarcasm de Jean Paul Sartre în romanul său Greaţa, să aleagă o ţintă, o perioadă, un domeniu. Un literat important, cred, nu scrie despre orice, se documentează înainte, colaţionează fapte, idei, viziuni. Şi chiar dacă nu-şi mărturiseşte la sfârşitul cărţii biografia, orice critic literar poate ghici aroma lecturilor pe aceeaşi temă. Azi nu poţi scrie un mare roman fiind analfabet în materie literară decât în mod cu totul excepţional şi eventual sub supravegherea unui rafinat literar.

De altfel, ce stupid ar fi ca un om care are pretenţia la gloria literară, dar fără lecturi, să primească un premiu important şi când ar fi întrebat în mod firesc de reporteri ce părere are despre scriitorii laureaţi de dinaintea lui să ridice din umeri şi să declare frust că nu ştie nimic despre aceştia. Chiar dacă ar fi scris o carte admirabilă, impresia cea bună s-ar încărca cu o nuanţă de penibil. Incultura şi diletantismul sunt impardonabile în lumea literară. Şi ca să-ţi dai seama pe ce lume te afli, care reviste literare te primesc, la uşa cui să baţi, trebuie lectură. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

În aceste condiţii, după o perioadă de tatonări ale primelor recenzii, mi-am făcut şi eu la rândul meu o listă de cărţi care mă aşteaptă ca nişte soldaţi cuminţi pe masă, aşezate în teancuri şi deopotrivă de interesante. Asta nu înseamnă că nu este permisă evadarea dintre lecturile obligatorii, dar atunci când faci o asemenea acţiune, cumva trebuie să-ţi motivezi gestul. Ce te-a făcut să citeşti o carte neinclusă în lista de lecturi? Eu personal, am o listă închisă pentru un an înainte. Ce m-a făcut să-mi schimb priorităţile şi în loc de literatura română modernă, obsesia mea din ultimele luni, brusc să trec la cartea unui anume Vladimir Voinovici, de care nu am auzit în viaţa mea?

Aici cred că un rol important l-a jucat coperta cărţii, are condiţii grafice foarte atrăgătoare, dar, de ce nu, şi titlul, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin, titlu care sună picaresc (vezi Viaţa şi isprăvile vestitului Guzmán de Alfarache de Mateo Alemán), prin urmare promiţând scene comice. Şi iată argumentul pe care nu l-am înţeles la vremea lecturării înfrigurate a cărţii - cum se spunea la cenaclul Junimea, anecdota primează. Cu măsură, lista obligatorie - pe care de altfel ţi-o stabileşti singur - o poţi abandona în favoarea umorului.

Lui Ivan Cionkin, ostaş al Armatei Roşii, totul i se întâmplă din greşeală. La început, fiinţă modestă, un Ivan oarecare, o persoană al cărei nume îl poartă un sat întreg, ajunge cu timpul, prin tehnica acumulării şi a adâncirii în hiperbolă, cauza pierderii războiului de către nemţi. În jurul său aparatele de propagandă sovietice şi germane construiesc o imagine neverosimilă de spion plecând de la un zvon din satul natal al lui Cionkin, anume că acest Ivan s-ar fi născut în urma popasului de câteva nopţi a nobilului prinţ Goliţân la mama Cionkina. Acest zvon face pe diferiţii zeloşi servanţi cekişti să modifice cu încetul identitatea lui Cionkin. La început, informatorul dintâi spune că e poreclit Prinţul, apoi altul că e de fapt un pseudo Cionkin, al treilea face identitatea Cionkin-Goliţân, iar la gradele superioare nu mai ajunge decât inculpatul Goliţân. Diferenţa e aşa de mare între destinul fabricat şi cel real al personajului, încât la sfârşitul cărţii Stalin va da simultan două ordine diferite - în primul să fie executat Galiţân, iar în al doilea să fie decorat soldatul Cionkin. Imagini antitetice ale aceleiaşi persoane.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Scurta istorie a tractoarelor în limba ucraineana

Autor: Marina Lewycka
Rating:

Aşa cum titlul insolit al acestui roman poate însemna orice - de la adevărata istorie a tractoarelor pînă la ironii sumbre sau parodie -, cartea însăşi ascunde sub povestea de dragoste caraghioasă (dar cine suntem noi să ştim ce e caraghios şi ce nu?), cu tuşe de telenovelă, drame şi neîmpliniri. În spatele fiecărui personaj năuc, certăreţ sau paranoic stă un altul: temător, complexat, incert.

Deşi coperta a patra o prezintă ca pe o comedie plină de vervă şi ingenios construită, mie nu prea mi-a venit să rîd, în orice caz, rîsul nu a fost unul plin, sănătos, optimist, ci genul de zîmbet/hohot pe care îl ai în faţa absurdului, a penibilului sau a ceea ce numim "situaţii delicate". Nu spun prin asta că romanul Marinei Lewycka este unul slab, bazat pe reţeta idealizării unei patrii lăsate în urmă şi descrierii de tragi-comedii familiale. Autoarea face însă abuz de o coregrafie a absurdului, pare a căuta tuşele groase, contrastele evidente, subliniind înstrăinarea personajelor, nostalgia, căutarea de surogate, atitudinile relative.

În mare, povestea începe cu noua dragoste a lui Nikolai, un bătrîn singuratic şi morocănos, însă lucid şi spiritual, brusc însufleţit cînd vine vorba despre tehnică sau despre Ucraina. De altfel, fragmentele din istoria tractoarele îi aparţin lui şi ele înseamnă nu numai o descriere seacă a maşinăriilor, ci şi o istorie afectivă a ucrainenilor. Cum arată dragostea la optzeci şi patru de ani? Spre deosebire de personajul lui Junichiro Tanizaki, Nikolai găseşte căsătoria cu Valentina, o emigrantă vulgară şi isterică, un aranjament avantajos, iar iubirea lui ezitantă pare a fi singura cale de a învinge vîrsta. Deşi nu bătrîneţea este tema centrală a romanului, portretul lui Nikolai, compus din neputinţele sale, dar şi din presupunerile celor două fiice, este unul memorabil.

La fel de bine realizat este şi portretul Valentinei, o femeie răutăcioasă şi mărginită, atrasă de presupusul lux al occidentului şi gata de orice truc pentru a ajunge cît mai facil la o "viaţă bună". Valentina este un amalgam de ostentaţie şi prost gust, vise domestice şi curaj, însă şi rezultatul sărăciei şi ignoranţei. Încercările celor două fiice ale lui Nikolai, Nadejda şi Vera, de a-i îndepărta pe intrusă şi pe fiul acesteia sunt, datorită tenacităţii disperate a acestora din urmă, de cele mai multe ori demontate. Romanul urmăreşte această aventură cu minuţiozitate, trecînd printre urmăriri detectiviste, certuri conjugale şi certuri între surori, vizite la psihiatru şi acte fotocopiate sau ascunse în frigider.

Marina Lewycka găseşte pînă la urmă un echilibru între farsa unei căsătorii şi istoria întunecată a Ucrainei, redusă la scara conflictului dintre cele două surori, sau a celui dintre ţara cea nouă (Anglia) şi ţara cea veche (Ucraina). E ca într-o scenă a romanului: Nikolai, împreună cu fiicele sale, cu soţul din Ucraina al Valentinei şi cu Valentina însăşi petrec o zi împreună, beau, schimbă priviri, conversează relaxaţi. Par a se înţelege, lăsînd în urmă nefericirile şi eşecurile.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Complexul soldatului

Autor: Corneliu Blându
Rating:

Este o carte pentru iubitorii de farse. Pentru cei care apreciază umorul şi care-l folosesc ca alternativă la situaţiile grave din viaţă. Aici găsim şotia din armată, păcăleala fiinţelor rigide, dogmatice, ascunse în spatele regulamentelor şi relaţiilor subterane. Pentru a-i pune în evidenţă acest caracter de descreţire a frunţilor, am inversat ordinea obişnuită a unei recenzii care, nu-i aşa, ar trebui să se deschidă cu structura, titlul şi alte marafeturi literare şi de aceea voi începe cu prezentarea unor farse, adevăratul material al cărţii.

Cu ajutorul acestora putem stabili o anume ordine cronologică în planul acestei opere, întrucât sunt narate povestioare comice de la diferite vârste ori grade militare. Astfel putem vorbi de farse ale copilăriei jucate unor vecine rele în clanţă, dar lacome - bancnota lăsată special în mijlocul drumului şi trasă cu aţă de câte ori vrea ţaţa s-o ridice, de copiuţa fixată pe spatele unei profesoare care se crede infailibilă fiindcă se plimbă printre bănci, de cerneala simpatică şi felurile în care poate fi utilizată, de pionezele risipite din belşug îmbufnaţilor şi încrezuţilor din această lume a lui Corneliu Blându.

Sunt apoi farse ale soldaţilor şi tinerilor ofiţeri: pacienţii vicioşi dintr-un spital care ies toată ziua în curte să fumeze şi să se tot întindă cu câte-o cinzeacă sunt speriaţi că sunt filmaţi din copaci cu camere video, un camarad invidios este păcălit că bocancii se lustruiesc cel mai bine cu ceapă şi apare a doua zi în careu mirosind îngrozitor, unui soldat Lainic i se demască simularea cu ajutorul unei injecţii cu ser fiziologic (tipul mimează o criză mai bine de un sfert de oră în timp ce comandantul de pluton şi doctorul se distrează pe seama lui şi ulterior îl răsplătesc cu câteva zile de arest), un chelner care fura la pusul berii în halbe este întrebat dacă e credincios şi când acesta confirma credinţa în semne şi minuni este îndemnat să toarne până la semn.

O a treia categorie de farse sunt ale ofiţerilor de cursă lungă, căpitani, colonei, generali. Pentru a nu ne despărţi încă de cea de-a doua categorie există şi printre cadrele superioare îngeri apărători ai tinereţii. Astfel o directoare de cămin de fete aflat lângă cazarma ofiţerilor vine să reclame că s-au înmulţit de la o vreme numărul de sarcini şi cere măsuri ferme contra vinovaţilor. Colonelul care îi primeşte reclamaţia o face să abandoneze scandalul după ce dă pe un ton foarte convins ordin la telefon ca a doua zi toţi militarii să fie strânşi în careu şi să li se taie partea vinovată cu săbiile de paradă. Acelaşi colonel primeşte altădată o tânără care reclama pierderea virginităţii din cauza unui ofiţer neserios. Colonelul îi cere serios să-şi scrie reclamaţia, dar de câte ori dădea să-şi înmoaie pana, îi muta călimara. Mirată, tânăra îl întreabă de ce se joacă aşa colonelul cu ea. Acesta îi răspunde fetei că dacă s-ar fi jucat tot la fel şi dânsa cu călimara ei, nu i s-ar mai fi deschis capacul. Alteori accentul cade pe destinatarii farsei, pe coloneii păcăliţi să fugă acasă că au un deces în familie şi de fapt le murise pisica, pe ofiţerii obişnuiţi să ia mită şi vindecaţi să mai vină în control după o promisă şi înşelătoare partidă de pescuit, pe fiinţele înguste la minte care cred că armata înseamnă numai disciplină şi un şir de culcat şi salturi înainte, în sfârşit pe o puzderie de fiinţe cu pile şi care nu au ce căuta în anumite posturi unde când ajung îşi dovedesc cu osârdie incompetenţa.

Cine este autorul tuturor acestor farse? Este un Păcală modern, rebotezat cam nefericit Ahâtroaie care numeşte mai degrabă o generaţie de ofiţeri, nu un anume personaj. Cartea este scrisă fragmentat, personajele se schimbă de la un paragraf la altul, doar cei doi actanţi ai farsei rămân aceeaşi, pe de-o parte Ahâtroaie, pseudonim sub care se ascund personaje ca Şoană, Drumeş, Dafin, Rujel Pruja, Umbreş, iar pe de alta păcălitul care este totdeauna altul şi care de obicei are un nume imposibil, Puncău, Zbanghiu, Năsărâmbu, Bălălău, Priceputu. Cei care suferă farsa sunt de obicei puşi în opoziţie (generalul Cenuşă) cu autorii păcălelii (generalul Nălbitoru) sau sunt reuniţi uneori într-o amuzantă serie sinonimică (precum vedem în echipa de control alcătuită din colonelul Grozea, locotenent-colonelul Turbatu, maiorul Tortureanu şi căpitanul Blajinu).

Revenind la Ahâtroaie, constat dificultatea identificării sale între numele menţionate ca personaje corespondente, deşi la un moment dat am avut impresia că ar fi o persoană cu trei licenţe, iubitor şi creator de literatură, un om rafinat şi în acelaşi timp specialist în farse şi retezări de nasuri îngâmfate ţinute pe sus. O trăsătură esenţială a sa este avansarea în ierarhia militară datorită meritelor personale, lucru aproape de neconceput pentru o mulţime de colegi de-ai săi promovaţi exclusiv pe pile. Are de înfruntat o suită de oameni periculoşi, colonei ranchiunoşi şi cu limbaj de mahala, căpitanul Csako care împrumută bani fără să-i mai înapoieze, domnişoare machiavelice care plănuiesc tot felul de curse compromiţătoare pentru a se căsători cu ofiţerii disponibili, dactilografe curioase şi colportoare, profesori de la Academia Militară care se lasă mituiţi la examene. Lucrul acesta îl face să conştientizeze lupta imensă pe care o are de dus cu inerţia militară şi să constate amar că trebuie să fii amabil cu toată lumea, dar prieten cu nimeni. I se pare că armata s-ar putea împărţi în două tagme, cea imensă, a furnicuţelor, iar cealaltă a gaiţelor (fiinţe cu comportament cameleonic, gălăgios, imitativ), altfel spus, în tabăra muncitorilor şi tabăra simulanţilor şi a piloşilor. Aceşti indivizi din urmă se găsesc în special în ministere şi pot fi la rândul lor împărţiţi conform autorului în clănţăi, limbi ascuţite şi pupincurişti.
Termenii folosiţi sunt adesea duri, persoanele păcălite au un limbaj suburban, se adresează cu bă, porcăie cu plăcere şi deseori fără motiv, abia aşteaptă să se tragă de şireturi cu gradele superioare şi nu au decât dispreţ pentru cei mai jos în ierarhie potrivindu-li-se multora porecla Mârlă din Pomârlă. Este poate numele adecvat pentru tabăra păcăliţilor, aşa cum era Ahâtroaie pentru farseuri. Un registru destul de important al cărţii îl constituie clişeele cazone, personajele de tip Mârlă vor să aibă soldaţi instruiţi în subordinea lor, nu domnişoare de pension ori sergenţi cu minijup, afirmă ritos că în armată curăţenia trebuie să fie superioară celei din farmacii şi ajung să creadă că numai comandantul trebuie să gândească, acţiune pe care-o interzic autoritar subordonaţilor.

În ceea ce priveşte limbajul lui Corneliu Blându este de consemnat tendinţa sa de a înşirui nemotivat o mulţime de termeni aparţinând aceleiaşi specii, dar ştie să iasă din astfel de capcane datorită unui neîndoielnic har epic şi mai cu seamă dramatic. Majoritatea fragmentelor ar putea fi jucate, fiind alcătuite în mare parte din dialoguri.

Este necesar să amintesc inexplicabila răstălmăcire a tuturor numelor reale, secretul militar pare că merge adesea şi dincolo de mormânt, dar uneori capătă valenţe absurde, de pildă capul Midia, poligonul de trageri cunoscut de toată lumea devine aici capul Stridia. Poate că autorul vrea printr-un astfel de procedeu să elimine deranjantul aspect biografic şi să refuze căutătorilor de identităţi şi pehlivanilor plăceri de identificare securiste. Iată şi nişte cuvinte rare, un mocicofleacă care ar reprezenta un neisprăvit, a se năstimi dragostea, de neînţeles, berneveci care ar fi însemnat în Moldova pantaloni, expresia militară a toaleta hărţi ori magicul satoraş, combinaţie specifică oraşului modern, alcătuit mai mult din periferii şi din oameni cu un comportament specific acestor locuri.

Fiindcă tot aminteam de procedeele securiste revin la structura cărţii care are două compartimente: pe de-o parte flashurile din viaţa lui Apetroaie, pe de alta, ocolurile pe care le dă Poliţia Secretă unui misterios han al Armatei, numit chiar "Complexul soldatului" a cărui activitate spionii n-o pot descifra, indiferent de cum torturează oaspeţii hanului. Este fără îndoială o alegorie a pasiunii pentru cătănie şi care nu va fi înţeleasă de cei care vin în armată pentru bani, prin pile, pentru secrete dorinţe de tiranie. Corneliu Blându se situează astfel în linia unei adevărate tradiţii cu cărţi umoriste despre armată şi primele nume care mi-au venit în minte au fost Anton Bacalbaşa cu al său Moş Teacă şi Jaroslav Hasek cu Peripeţiile bravului soldat Svejk.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!