bookblog.ro

Transgresiuni.Ofensele artei

Scris de • 4 June 2009 • in categoria

0Transgresiuni Ofensele artei recenzie
Autor: Anthony Julius
Rating: Transgresiuni ofensele artei rating - recenzii carti
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Tania Siperco
272 pagini
ediţie cartonată

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)


Pace şi bine!

Substituenţii criticului

Ne putem oare imagina critica şi obiectul ei, opera de artă ca două lucruri distincte din realitate sau trebuie să le vedem ca o singură realitate cu două faţete? Oricum ar fi, bi sau unidimensională, să remarc posibilul caracter al ei antitetic - opera vorbeşte despre frumuseţile / defectele unei realităţi, critica despre frumuseţile / urâţeniile operei. Frumuseţile realităţii diferă de frumuseţile artistice. Prin urmare azi nu mai ajunge perechea de ochi mărturisitoare sau imaginativă, ci este necesar şi decodorul de lectură, situaţionistul unei valori culturale. Respectiv, o operă o citim cu ajutorul autorului şi a criticului ei. E adevărat, rolul criticului pare să-l joace multă lume. Este substituit mai ales de editori, de prieteni, de gura lumii, de modă. Totuşi criticul este sursa acestor iradieri lingvistice. Opera nevalorizată critic dispare în neant, chiar dacă la apariţia ei poate avea un oarecare succes de public. Odată ce-i trece efectul de noutate, ajunge în concurenţă eternă cu milioanele de alte opere apărute sau pe cale de apariţie şi tăria ei, valoarea, numai vocile critice o vor putea sesiza. Substituenţii criticului au nevoie permanent de provocări, stau sub eterna zodie a noului, aşa că vor trăda opera ajunsă învechită, fără regrete.

Strigătul de-a surda

Într-un fel, e un proces revoltător. Oare tot acel torent de creaţie să fie până la urmă destinat urechilor celor lungi ale criticului? Obtuzităţii sale, academismului său răsuflat, clasificărilor sale de doi bani. Autorul strigă: eu dau viaţă şi operez cu elemente de viaţă, de aceea nu mă interesează decât marele public, cel care trăieşte, prin care bubuie aceeaşi misterioasă vitalitate. Dar strigătul său aparţine zonei noului, este dintre efectele substitute ale criticii. Curând vitaliatea şi atenţia celorlalţi nepricepuţi se îndreaptă spre altceva. Publicul cel larg trădează cu o statornicie înfiorătoare. Atenţia sa e dedicată doar clipei. Strigătul îi face pe ceilalţi să întoarcă să zicem capul, dar încep rapid să strige şi alţii, năvălesc propriile gânduri, preocupările cele mici şi numeroase nu ne lasă în pace şi uite! spre mirarea marelui revoltat, autorul nu mai are cui vorbi. Totuşi e drept să menţionăm că şi criticul este la fel de trădat de public. Este el vocea cea mai importantă prin care ceilalţi au acces la operă, dar la un moment dat este acoperit de rumori, de propriile instrumente critice, de numeroasele ierarhii. Se demonetizează prin abuz. Totuşi parte din valorile sale vor fi preluate de următorul critic. Opera intră între realităţile estetice importante.

Criticul este mamoşul cărţii

O primă consideraţie arată că opera şi critica reeditează conflictul dintre trup şi raţiune. Cea de-a doua consideră că în plan artistic dacă ai vorbit, ai greşit. Ai ales doar una dintre nenumăratele oferte ale realităţii. Oricât ar vrea să se izoleze artistul, să pară că preocupările sale nu ţin de nicio categorie cunoscută, adevărul e că ajunge prin operă să particpe la maerele bâlci al operelor cu aceeaşi temă. Dacă vorbeşte despre iubire, să te ţii mii de concurenţi. Dacă opera sa presupune provocare şi această parte se dovedeşte arhiplină. Cititorul e zăpăcit de prea multe frumuseţi. Sunt atâtea realităţi artistice, atâtea minunăţii. Și vai, nu există în standurile acestea deget care să spună care e adevărata operă şi care sunt păcăleli, imitaţii, forţări nereuşite, în schimb o mulţime de farseuri, editori sau autroi care îşi ascund sub preşul noului, al modei, al incendiarului strâmbările şi nulitatea operei promovate. Autorul are nevoie de critic şi totuşi îi face mereu în ciudă. Aşa e moda. Să calci în picioare persoana de la care viaţa operei începe.

Bucăţele de temă

Zilele trecute ascultând compoziţia unei tinere, am realizat că nu poţi spune în câteva pagini tot ce se poate despre un subiect, chiar şi realizând taxonomii care să aibă pretenţii exhaustive. Nu am habar dacă ar fi de ajuns o carte sau o bibliotecă. Cândva mi se spusese că despre clor există o bibliotecă de chimie în şase încăperi. Atunci pentru iubire! Dumnezeule, o fi de ajuns Turnul Babel. Un oraş. O ţară de cărţi de iubire. De aceea autorul alege anumite părţi din temă. Evident el va spune că vorbeşte despre tema în sine, ca întreg, că este chintesenţa, licoarea magică, adevărata cale. Totuşi el nu ne va prezenta decât un număr de aspecte ale temei, niciodată toate. Criticul vine şi elimină ce e gonflat în declaraţia autorului, numeşte acele părţi atinse de operă din temă, le arată sau le contestă valoarea. Cumva încerc să procedez aşa cu opera lui Anthony Julius - Transgresiuni. Ofensele artei, mai degrabă un eseu decât un album de artă şi limitată la artele vizuale din Occident între 1860 şi prezent.

Consideraţiile multiple,

vizuale sau eseistice se concentrează asupra unui singur lucru - regula în artă. Poate fi impusă? E încălcată cu fiecare operă? Cine încalcă şi cine apără regula? Ce fel de reguli sunt atacate? Autorul preferă denumirea de transgresiune pentru atacul regulii substituită la rândul ei de noţiunea de tabu. Prin urmare avem două faţete - transgresiune versus tabu, încălcare sau respectare a regulii.

Transgresiunea

Pentru a aprecia calitatea acestui instrument critic, să vedem cu ce avem de-a face. Este un delict artistic care se manifestă fie împotriva artei, fie prin artă, fie prin artă împotriva artei. Adică aceste situaţii: realitatea acţionează contra artei. Arta acţionează contra realităţii. Contraarta. Sunt vizate în carte ultimele două situaţii.

Nu este singurul înţeles al transgresiunii. Într-o primă accepţie se dovedeşte păcat şi blasfemie. Apoi un mod de a încălca o lege (dar abia existenţa legii favorizează apariţia infracţiunii); în sfârşit orice depăşire a graniţelor. Undeva e consemnat îndemnul acesta: "descrieţi o regulă drept graniţă şi cineva îi va justifica încălcarea". Graniţa rezonează cu tot ce e închis, pietrificat, imobil. După cum observăm transgresiunii i se pot asocia cuvinte din zona negativă a limbajului - păcat, infracţiune, delict, contra. Negaţiile ar aduce paradoxal viaţă, deschidere, mişcare, adică aspecte pozitive. De aceea poate dacă umblăm doar la sensuri, nu ne lămurim care e povestea cu transgresiunea.

Să vedem cum se manifestă?

Provoacă scandal. Presupune un aspect de extaz. Șochează. Este iconoclastă. Are un aspect de bâlci, dar fără râs sau un râs transformat în ironie. Se laudă cu înlăturarea prejudecăţilor, a atitudinilor convenţionale, a iluziile, a obiceiurilor, a familiarului.

Publicul?

Diferite reacţii. Uneori se simte jignit, alteori se întoarce să vadă aspectele neşocante.
Caută tradiţia unor asemenea provocări. Se întreabă care ar fi scopul, istoria, natura artei. Este derutat de efectul raţă-iepure (multe lucrări contemporane pot fi privite în două feluri). Constată că nu mai există o diferenţă marcată faţă de artist. Ba chiar sunt voci care afirmă că oricine din public are fire artistică. Sunt aici două atitudini vizibil contrare. Una legată de moralitate, alta legată de artă.

Moralitatea

Transgresiunea este imorală pentru că nu condamnă viciul înfăţişat, astfel încât alţii au motiv pentru imitarea viciului. Se ascunde în numele artei, dar totuşi de ce arta ar avea privilegii? Cine a încălcat legile decenţei, ar trebui interzis. Aceste voci morale au fost estompate încă din secolul 19 de primul val de transgresivi. Cei din următorul secol s-au luptat cu moralitatea primului val. S-au folosit argumente de genul o operă nu poate fi imorală, deoarece numai oamenii se pot comporta imoral. (a interesat distincţia faţă de animale, nu faţă de diferitele contexte umane. În fond moralitatea are această natură dependentă de situaţiile sociale).

Am consemnat şi trei interesante alibiuri. Primul dedicat separării afirmă că în artă există o zonă unde se pot spune lucruri de nerostit, de neînchipuit, de fapt orice ne trece prin cap. Jane Bennet totuşi nota că nu se poate face distincţia între lucrurile deranjant-captivante şi cele deranjant-respingătoare. Al doilea este dedicat formei şi afirmă că este importantă doar forma lucrării, nu conţinutul - în arta plastică linia, culoarea, textura, iar în literatură romanele nu sunt totuna cu manifestele contra statului. (Este aici fără îndoială o explicaţie incompletă şi părtinitoare. Vezi pentru mai multe detalii cearta dintre formă şi fond începută încă de pe vremea lui Titu Maiorescu). În fine, ultimul are o natură sentimentală şi se numeşte alibi canonic. Operele se se integrează într-o anumită tradiţie. (Hm, aici este marea ironie. Transgresiunea se laudă cu canonul ofensator. Acuzatul răstoarnă argumentele acuzatorului în favoarea sa).

Iată şi două atitudini - una de comportament. Tomislav Gotovac umbla gol prin Zagreb. A fost arestat şi dus la judecată. Acolo a încercat să se explice: "Sunt un artist şi meseria mea constă în a mă dezbrăca şi plimba". La care judecătorul a răspuns "Da, iar meseria noastră constă din a te închide pe tine". Alta conversaţională. Otto Muehl reflecta cine condamnă efectiv arta? "Nişte gnomi deghizaţi în paznici, poliţişti, judecători. Ei vorbesc despre infracţiuni, eu vorbesc despre artă"

Se fac deseori confuzii

ale actelor artistice cu descrierea lor. Oponenţii transgresivilor - vor să elimine opera, în timp ce criticii transgresivilor - vor s-o interpreteze şi s-o judece. De pildă operele care ofensează creştinismul rămân în zona artistică, sunt nepedepsite public, în timp ce opere care atacă islamismul sau iudaismul sunt considerate profund revoltătoare şi duc adesea la moartea ori întemniţarea artistului. Clar, transgresiunea are mari probleme cu fanatismul şi în aceste cazuri aproape nicio relaţie cu frumosul care pare să fi devenit inutil.

De ce avem nevoie de transgresiune?

Prinşi în mecanismul social, câteodată ne reîntoarcem la o existenţă animală sau htonică, la jocul gratuit, la o risipire a resurselor fără scop. Ne conferă senzaţia necunoscutului şi a suveranităţii personale. Prin ea obţinem veşti din Èšara de dincolo de negură. Mister, amuzament, cutremur al ierarhiilor. Acolo totul se poate întâmpla, după cum spunea Flaubert. Posibilul se extinde indefinit. Chiar s-a spus despre artişti că sunt reprezentanţii imaginaţiei în lumea exterioară. Există totuşi un preţ de plătit. Șocarea celorlalţi, alienarea, căderea în registrul stupizeniei. Iar la început această artă este primită cu neînţelegere şi ostilitate.

Totuşi arta schimbă ceva?

Dacă atribuim unei opere de azi numele de transgresiv, o onorăm indirect prin apelul la tradiţie, la inovaţie, la îndrăzneală şi noutate. Ne-ar transmite astfel înţelesuri de dincolo de puterea cuvintelor. Ne-ar fascina şi ne-ar excede contra realităţii. Ne-ar deruta prin promisiunile de noutate şi profunzime şi ne-ar răpi oarecum liniştea sufletească. E şi o promisiune valorică, deoarece arta e singura care creşte în valoare odată cu timpul.

Apar mai ales opere sincere, nu fără cusur. Concurenţa între opere este acerbă, niciuna nu rezistă activ mai mult de 30-40 de ani, dupa cum spune pictorul Duchamp. De aceea apar ofensele de reproducere (pastişă, plagiat, fals) prin care se atacă unicitatea operei si ofensele de distrugere (adaptări, parodie, încălcarea drepturilor morale, a proprietăţii, suprimare) care caută să distrugă opera.

Iată şi

Subiecte transgresate - religia, nudul, nevoile intime, obiectele ready-made, cataloage de expoziţie, afacerile (Andy Warhol visa să fie Artist de Afaceri), cadavrele din război, copiii, bătrânii, animalelle, morţii, naţinea, identitatea şi conştiinţa, familia, curăţenia.

Tablouri - Damien Hirst - Mamă şi copil, despărţiţi; Edouard Manet - Băiat cu cireşe

Să trecem acum la tabu

Despre ce fel de transgresiune vorbim?

Este sau o încălcare sau o depăşire sau o îmbunătăţire a legii. O contestare sau o încercare de eliminare? Transgresiunea subînţelege care din aceste sensuri? Sau am enumerat prea puţine şi de fapt mai sunt încă 20, chiar mai importante! Cum aspectul nu e clar, să vedem la ce fel de lege se referă.

Şi aici apare vag distincţia între lege, ca document scris şi obicei, ca lege informală. Obiceiul ar cunoaşte două forme - tabu-ul care cuprinde zona interdicţiilor şi totemul care vizează zona permisiunilor. Termenii nu sunt clarificaţi corespunzător. Motiv pentru care am găsit deseori extinsă accepţia tabu şi pentru lege. Insist asupra acestui termen fiindcă autorul îl foloseşte pentru a ne arăta obiectul transgresiunii. El construieşte un adevărat eseu dedicat tabu-ului şi, prin urmare, contestaţia vizează atât aspecte ale artei precedente cât şi o suită de practici nescrise, de prohibiţii şi loialităţi faţă de subiectele transgresate menţionate înainte.

Agresarea tabu-ului

Anthony Julius insistă mai ales asupra încălcării acestui tabu. Aflăm că scopul artei nu este lupta cu tabu-urile, ci doar o consecinţă. Un efect colateral, deşi e prezentat adesea ca elementul central. (Hm, arta derutează. Dacă ar fi doar asta!). Filosoful Kant consemna undeva că arta face legea, nu respectă legea dovedindu-şi astfel suveranitatea. Din confuzia lege-normă-tabu rezultă pretenţia artei de a nu respecta legea. Motivează că arta este fie deasupra moralităţii, fie artistul este exemplar din punct de vedere moral. Autorul totuşi observă corect că artistului i se acordă merite prea mari şi sunt neglijate calităţile artei. Astfel de declaraţii, euforic hiperoxigenate, se întrevăd în strigătul lui Nietzsche: nu sunt om, sunt dinamită. Este reamintit şi faptul că arta a ajuns aproape convenţională în transgresiunile sale şi la ora actuală un jurnal titra ecuaţia îmbogăţirii artistului plastic: transgresiune + prezentare în media = bani serioşi.

O întrebare fără răspuns

Apar şi transgresiuni revoltătoare, oribile, diabolizate intenţionat. Falsuri, atacuri la adresa unor simboluri fundamentale, cinisme extreme. Ai senzaţia văzând aceste transgresiuni că asişti la expoziţia unor infractori scăpaţi pe piaţa de artă. Şi culmea, criticii laudă ofensatorii artişti?! Ajungi să te întrebi până la urmă nu există nicio pedeapsă pentru asemenea extremisme? Cred că măsurile punitive luate de statele mai puţin tolerante, abia acordă statut de vedetă acestor fantazii. Există un agent pedepsitor mult mai sever şi acela e publicul. Uneori se arată dezgustat. De cele mai multe ori indiferent. Alteori se încântă la început, apoi uită cu trădarea aceea de care pomeneam mai devreme. Orice cenzură supralicitează opera transgresivă şi îi conferă efecte pe care s-ar putea să nu le aibă.

În consecinţă

După unii artişti, tabu-ul există pentru a fi încălcat. Arta îl suspendă, nu îl elimină. Nu are rost să apărăm anumite reguli deoarece noi înşine suntem persoane în permanentă modificare. Nu mai suntem nici persoanele de acum un an şi nici nu ne controlăm până la urmă viaţa. Fiinţe ale întâmplării, de ce am apăra nişte reguli despre care nu avem prea multe idei cum au apărut? (Platon a contrat această afirmaţie cu un mit al apariţiei oamenilor. Dacă Prometeu le-a dat oamenilor focul, dându-le ocazia să se strângă împreună pentru protecţia contra frigului sau pentru hrană, nu le-a arătat şi o cale de înţelegere în cazul apariţiei conflictelor. Motiv pentru care era imposibilă reuniunea pentru mai multă vreme în acelaşi grup. Aici se zice că a intervenit Zeus care a dăruit oamenilor pentru a-i recâştiga de partea sa Legile, cele fără de care este imposibilă orice cetate.) De aceea, a încălca un tabu s-ar putea să nu rămână fără o consecinţă agresivă sau pot rezulta altele mai neplăcute. Perfect, atacăm familia. Consecinţa - bărbaţii n-ar mai fi interesaţi să stea cu femei gravide ori cu copii mici. Atacăm iubirea mamei. Atunci apare modelul mamei dezinteresate. De ce femeia ar trebui să aibă grijă de copil în loc să-l lepede şi să aibă diferite relaţii fără probleme. Etc. etc. A, percepem transgresiunea numai ca o fantezie, o chestie de artă, o aberaţie modernistă. Sper să fie înţeleasă aşa. Sper toţi să vadă nu subiecte, ci culori şi gradiente. Altfel artiştii de acest tip ne jefuiesc de liniştea sufletului. Ne promit mincinos reînnoire, intensitate, profunzime. Încearcă să ne ferească sau să ne scoată din tabu. Şi ne dau în schimb ce?

Ceva de genu'

Scris de Gabriel Mirea

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Categorie: | Editura:



Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Dan Quijote spune:

    “Ce rating acorzi titlului?”
    Corectati, va rog, titlul: lipsesc un “s” si un spatiu.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro