Titlu: De profundis
Autor: Oscar Wilde
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Luana Schidu
Numar pagini: 143
ISBN: 978-973-50-5902-6

Când arta și damnarea se întâlnesc într-o așa zisă scrisoare de dragoste.

Furie, resemnare, suferință, extaz, iubire, agonie și câte și mai câte nuanțe sunt transpuse într-o scriitură scurtă, însă cât se poate de cuprinzătoare: „scrisoarea” adresată de Oscar Wilde celui pe care l-a iubit, Bosie, în timp ce își număra orele în închisoare, condamnat pentru „crima de sodomie” în 1895. Bineînțeles, acest „privilegiu” de a scrie nu i se acordă de la început, ci pe final de sentință, ca remediu medical, neavând însă dreptul de a expedia scrisoarea.

De profundis este, pentru mine, dincolo de valoarea sa estetică și artistică, un studiu despre suferință și o (re)descoperire a omului Oscar Wilde, care se pierde în pasiunile sale, regretându-și mai degrabă „orbirea” și nebunia - căci în această poveste el pare să fi plătit greșelile tuturor celor implicați, de la iubitul său, la tatăl acestuia, conform analizei sale viscerale. Este un studiu despre ce înseamnă să te pierzi în ceea ce simți mult prea puternic și, apoi, să încerci să îți explici acel cețos de ce. Mai exact, chiar în cuvintele scriitorului: „ți-am scris acum atât de lung ca să înțelegi ce ai însemnat pentru mine înainte de întemnițare, în timpul celor trei ani de prietenie fatală, ce ai însemnat pentru mine în timpul captivității, care mai are două luni și se încheie deja, și ceea ce nădăjduiesc să însemn pentru mine însumi și pentru ceilalți când ea se va fi terminat.” Ori chiar mai franc exprimat: „Probabil că acum privești în urmă cu uimire la vremurile când aveai întreaga mea viață în mâinila tale. Și eu privesc la ele cu uimire, și cu alte emoții, foarte diferite.”

Pornind de la această nevoie de „exorcizare” a omului de artist, Oscar Wilde ajunge să expună, în ceea ce scrie, viziunea sa despre viață și lume, desconspirându-se drept snob și reanalizându-și „trufia” și succesul de dramaturg și nu numai, într-o conștiință christică, de modestie și profunzime divină: „Nu numai că putem discerne în Cristos acea uniune strânsă dintre personalitate și perfecțiune care formează adevărata distincție dintre Arta clasică și cea romantică și face din el adevăratul precursor al mișcării romantice din viață, dar însuși temeiul naturii lui era același cu al naturii artistului, o imaginație intensă, asemenea flăcării.” Această nouă postură a artistului, în încercarea de a scăpa de artificial, tot poartă vocea exegetului, însă e o voce umană, mereu punctată de suferința și „banalitatea” unei despărțiri urâte.

De profundis poate fi citită în multe chei, pe multe paliere și probabil că au curs râuri de cerneală în analize docte despre artă și lume, după cum sunt descrise aici, însă pe mine m-a uimit și întristat deopotrivă tonul lui, umanitatea lui, vulnerabilitatea lui, citind cu dinții strânși despre ignoranța vremurilor și naivitatea omului Oscar Wilde, înainte de toate.

• Plusuri

  Descoperirea omului Oscar Wilde.

• Recomandari

  Celor interesați de viața lui Wilde, celor interesați de condiția umană, celor pasionați de artă, estetică și umanism.