Titlu: Arta măcelăritului
Autor: Lindsey Fitzharris
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Constantin Vlad
Numar pagini: 328
ISBN: 978-606-722-434-4

Pesemne că vă aduceți aminte că, nu demult, în spațiul public a circulat o imagine care i-a scandalizat pe mulți și care a stârnit un val de reacții de furie: două asistente stăteau tacticos la o cafea într-o sală de operații, fără măști și fără mănuși, cu paharele de cafea în mână, în vreme ce, nu departe de ele, o operație era în plină desfășurare. Nu știm cine era operat și pentru ce, ci doar faptul că așa nu se face. Că sala de operații trebuie să fie un mediu complet steril, fără germeni ce pot fi aduși din afară pe, de pildă, pahare de carton cu cafea luată de la un automat de pe holul unui spital în care poate intra, practic, toată lumea.

Însă ce-ați zice dacă vă spun că această practică a sterilizării locurilor, instrumentelor și mâinilor care operează oameni nu este mai veche de vreo 150 de ani? Ce-ați zice dacă operațiile, amputările, extragerile de obiecte străine din corpuri, scoaterea unui apendice, a unei tumori și așa mai departe erau, până dincolo de mijlocul secolului al XIX, un adevărat spectacol la care puteau asista sute de oameni deloc preocupați de igienă? Fără anestezie, care a apărut și ea târziu, în timp ce pacientul urla chinuit de durere, fiind operat pe viu, iar medicii roiau în jurul lui și le-arătau, să zicem studenților veniți să facă practică, felul în care trebuia făcută corect o operație? Iar marea măiestrie a doctorului consta în cât de repede reteza un membru, interval ce se măsura, practic, în secunde.

Pas cu pas, domol și pe înțelesul tuturor, în „Arta măcelăritului” Lindsey Fitzharris o ia de la început cu povestea primelor descoperiri din chirurgie care aveau să schimbe pentru totdeauna acest domeniu. Recreând totodată, cu mare acuratețe, biografiile celor mai importanți precursori ai chiruriei moderne și luându-l apoi la bani mărunți pe cel căruia îi datorăm atât de multe la ora actuală: chirurgul Joseph Lister. El a pus bazele teoriei germenilor, pornind de la ideile și descoperirile lui Louis Pasteur, și ale antisepsiei, adică a măsurilor de igienă ce trebuie să fie luate înainte, în timpul și după terminarea unei operații.

Personalitate de seamă a epocii victoriene și un om cum rar s-au întâlnit de-a lungul vremii, biografia lui Lister poate fi considerată cu ușurință romanțată și te poate face să te întrebi dacă un asemenea om extraordinar și aproape lipsit de defecte chiar a existat în realitate. Pe vremea când mizeria era la ea acasă, iar Londra, alături de toate orașele britanice, era un focar de infecții în care măsurile de igienă erau practic inexistente, cu străzile pe post de maidane pentru gunoaie și dejecții și cu condiții de muncă extrem de grele, propice dobândirii unor răni oribile, medicii, pe lângă faptul că nu aveau spitale, se confruntau și cu reticența oamenilor, dar și cu propriile preconcepții. Adică bolile, infecțiile postoperatorii și decesele din spitale nu erau create de nimic altceva decât de miasme. Inclusiv bolile considerate pe atunci exotice, gen holera, erau privite ca nimic altceva decât afecțiuni produse de aerul otrăvit creat de insalubritate. Motiv pentru care era suficientă o cameră bine aerisită sau o scoatere la aer curat, și gata!, treaba era ca și rezolvată.

Despre operații ce să mai zicem... O simplă zgârietură sau o rană ceva mai serioasă puteau însemna condamnarea la moarte dacă nu aveai noroc cu carul și erai operat în mijlocul unui amfiteatru în care toți dădeau buluc să-l vadă pe „celebrul medic” la treabă, cu fierăstrăul și cuțitoiul în acțiune. Bun, membrul era amputat sau așchiile erau scoase, însă de ce totuși rana se infecta după aceea, se instala cangrena, septicemia, operația avea succes, dar pacientul era mort? Ce se întâmpla?

Un om de geniu, Joseph Lister, alungat oarecum în Scoția după niște conflicte cu celebrii chirurgi londonezi ai secolului nouăsprezece, insista, contrar părerilor celorlalți, că igiena era cel mai important aspect nu doar înainte și în timpul unei operații, ci și pentru recuperarea și vindecarea deplină a celui operat. Avea el, așa, o intuiție, că ceva anume pătrunde în rană atunci când e tăiată pielea și acel ceva împiedică vindecarea deplină a pacientului. Dar ce anume, oare? Pentru că cei operați decedau și-n încăperi bine aerisite, și-n cele în care pluteau miasmele... Noroc cu bunul doctor Pasteur și teoria germenilor, conform căreia niște animăluțe mici, invizibile cu ochiul liber (bine însă că și domnul Lister umbla cu microscopul după el și făcea descoperire după descoperire), pătrundeau în răni și începeau dă devoreze carnea, producând infecțiile ce duceau mai apoi, nefiind tratate cum trebuie, la răni și mai grave și, în final, la deces.

Detaliile sunt morbide și greu de suportat pentru un stomac mai sensibil. Fără a se ascunde față de sufletele mai gingașe, autoarea descrie în „Arta măcelăritului ” crudul adevăr așa cum a fost el, dezbrăcat de zorzoane: oamenii mureau pe capete și aveau șanse mai mari de supraviețuire dacă erau operați la ei acasă decât în spitalele unde medicii plimbau voios germenii dintr-un salon în altul și de la un pacient la altul. Erau vremuri în care o banală tăietură te putea lăsa fără un picior sau fără o mână, în timp ce chirurgia toracică era la ani lumină depărtare.

Marea artă a acestui volum de cinci stele constă însă în măiestria cu care autoarea recreează minuțios atât viața unor personalități marcante ale secolului al XIX-lea din domeniul chirurgiei (Robert Liston sau James Syme), cât și atmosfera întunecată, mizerabilă și sângeroasă a acelor vremuri. Magistrală poveste și un adevărat izvor de curiozități pentru oricine ar dori să afle mai multe amănunte despre „cum era viața pe atunci”. Mortal de grea, așa era!