Titlu: Suprarealism și teatrul lui Gellu Naum
Autor: Gellu Naum
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 408
ISBN: 978-973-46-3892-5

,,Viaţa și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul încetează să mai fie percepute contradictoriu.” (André Breton)

Teatrul lui Gellu Naum nu este unul ușor, tipic, genul care să se poată citi într-o singură după-amiază. E un spectacol care merită a fi pus pe scenă și care probabil doar acolo poate fi înţeles și apreciat la adevărata sa valoare.

Pentru a-i parcurge cele șase piese trebuie în primul rând să înţelegem concepţia scriitorului despre teatru. Așa cum aflăm din prefaţa semnată de Simona Popescu, lui ,,Gellu Naum nu-i plăcea teatrul. Pur și simplu. Nu-i plăcea să meargă la teatru, nici pentru actori, nici pentru regizori, nici pentru dramaturgi.” Așa că acesta devine un ,,joc monoton”, o lume a paradoxurilor, a parodiei, o negare, o încercare de apropiere cu poezia.

În al doilea rând, tot ceea ce până acum era definit ca o ,,contradicţie”, aici totul pare firesc, iar limitele dispar. Așa cum unul dintre fondatorii suprarealismului, André Breton, afirma ,,viaţa și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul” coexistă. Nu vorbim de un teatru absurd, ca cel al lui Eugen Ionescu, ci de unul suprarealist, neliniștitor, care ,,mobilizează mai mult zone ale oniricului coșmăresc decât feeric, uimitor. […] teatrul care vine dinspre suprarealism e mai ludic, e mai dinamic, și mai visual, e mai… postdramatic.” (Simona Popescu, 33)

Unele dintre piesele lui Gellu Naum sunt niște rescrieri postmoderniste, cum ar fi Insula, care îl are ca personaj, mereu condamnat singurătăţii, pe o insulă plină de oameni, pe Robinson Crusoe, fiind de asemenea și vocea din off și care ne reamintește de scrierea lui Daniel Defoe:

,,Furtună pe mare. Corabia naufragează în dreptul unei insule pustii. Tot echipajul piere. Sunt singurul supravieţuitor. Salvarea câtorva lucruri folositoare, printre care arme, muniţii, o umbrelă, un hamac, o scară și un ceas. Gânduri asupra situaţii mele. Înalt un imn Providenţei.” (175)

Ne întâlnim de asemenea cu Dante, care oferă indicaţii de regie, și cu Cezar Bolliac, în cadrul aceleiași piese, Florenţa sunt eu. În scenele lui Gellu Naum, timpul nu mai are aceeași valoare ca până acum, evenimentele pot dura chiar și epoci, persoane din timpuri diferite se întâlnesc și comunică, iar personajele pot călători ani buni pentru a ajunge la o destinaţie. E o lume onirică, în care orice s-ar putea întâmpla, o lume a paradoxului, care parodiază nu doar lumea teatrului ca atare, dar și teme și motive întâlnite în literatură, așa cum găsim în Insula, sau Poate, Eleonora … .

Nu cred că există o singură interpretare pentru aceste piese, sau o singură abordare pentru regizorii care îndrăznesc să le pună pe scenă, așa cum rezultă din paginile critice de la sfârșitul cărţii. Teatrul lui Naum este un teatru care neliniștește, care poate fi înţeles doar uitând de convenţiile clasice cu care am fost învăţaţi; personajele se dedublează, domnul și doamna Klauss sunt unul și același, indicaţiile scenice apar la persoana întâi, personajele sunt și regizori, scenele sunt atipice, haotice, desfășurate pe parcursul a mai multor ani. Pentru a face o încercare de a ordona lumea suprarealistă, trebuie să coborâm în noi înșine, oprindu-ne la fiecare pagină, imaginându-ne cum ar arăta pe scenă astfel de piese, încercând să le dăm un sens acestui tip de teatru interior.

• Plusuri

  Îmbinarea oniricului cu realul, elementele atipice, suprarealiste, postmoderne, jocurile de intertextualitate.

• Recomandari

  Persoanelor cărora le place suprarealismul, care nu doresc să citească un text/teatru clasic, conform normelor.