Titlu: N-am mai visat de mult că zbor
Autor: Taichi Yamada
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Mihaela Butnariu
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-689-468-8

„Am avut însă un uşor sentiment de neplăcere. Femeile obişnuiesc să se învinovăţească singure şi apoi să-şi plângă de milă.”

Domnul Taura, director adjunct în departamentul de vânzări al unei firme de prefabricate, zăcând în spital cu o fractură de femur, capătă impresia că s-ar fi rupt de realitatea imediată. Soţia, ex-casnică plină de entuziasm cu privire la revista pe care a înfiinţat-o recent, nu consideră că accidentul soţului a fost suficient de grav încât acesta să merite o vizită. Fiul ieşit din adolescenţă a devenit o cunoştinţă pe care nu îţi permiţi s-o întrebi de sănătate la intervale mici. Şeful şi colegii de serviciu par complet dezinteresaţi de vieţile personale pe care s-ar bănui că le au cei din jur. În circumstanţele de faţă, personajul se lasă în voia unei premoniţii vagi, pe care o asociază cu deraierea unui tren chiar în faţa spitalului său.

Publicat în Japonia în 1985, romanul lui Taichi Yamada a fost tradus în engleză şi, deci, adus în atenţia publicului occidental, abia în 2008, an în care ecranizarea povestirii din 1922 a lui F. Scott Fitzgerald, Strania poveste a lui Benjamin Button, a monopolizat ideea întineririi drept monstruozitate fiziologică. Deşi autorul japonez nu îşi propune un remake al poveştii lui Fitzgerald, cred că nu va scăpa niciodată de asemănările, prea puţin favorabile, cu aceasta.

În cazul romanului de faţă, personajul care întinereşte miraculos este Mutsuko, femeia de care protagonistul se îndrăgosteşte pe nevăzute într-o cameră de spital, de-a lungul unei nopţi albe. Descoperind, în dimineaţa următoare, că în spatele paravanului se află cineva cu două decenii mai în vârstă decât el, domnul Taura simte dezgust, apoi milă faţă de ruşinea presupusă a femeii. Mai târziu, abordat de o persoană mult mai tânără, care pretinde a fi aceeaşi femeie, el îşi dă seama că înspre miracolul acesta îl ghidau presimţirile nefaste de după propriul accident.

Idila constă în patru „episoade”, încheiate prin dispariţia eroinei, în momentul când aceasta simte că se apropie următoarea ei transformare fizică. Spre deosebire de Benjamin Button, Mutsuko s-a născut şi s-a dezvoltat normal până la vârsta de 67 de ani, apoi, din motive obscure, recapătă înfăţişări avute cu 10-20 de ani înainte. Transformările amintesc de Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, fiind precedate de greţuri şi însoţite de stări comatoase. În ciuda inevitabilelor asocieri cu titlurile conţinând adjectivul „straniu”, povestea lui Yamada se vrea mai degrabă sensibilă, melancolică, recomandabilă toamna. Elementele fantastice sugerează ruptura naratorului de realitatea corporatistă - ruptură care duce până la urmă la câteva zile de închisoare, nimic mai grav.

Mi-au plăcut impulsurile ironice ale lui Taura, momentele în care acesta observă micile obiceiuri iritante ale femeii iubite şi se întreabă cu o anumită camaraderie cum de a suportat soţul acesteia să trăiască alături de ea. Mi-a plăcut ultimul episod al întineririi lui Mutsuko, cel în care Taura se întâlneşte cu versiunea de 4-5 ani a eroinei. În schimb, insinuarea fantasticului ca refugiu în faţa existenţei urbane s-a făcut mai inspirat prin alte părţi.

• Plusuri

  Aerul melancolic (asta dacă ai dispoziţia adecvată), împărţirea pe episoade a poveştii de dragoste, anxietatea sugerată permanent de vocea naratorială.

• Minusuri

  Elementele fantastice nu par construite cu migală, ci lăsate cumva în voia sorţii şi a interpretărilor mult prea libere.

• Recomandari

  Celor care s-au distrat căutând simboluri şi metafore prin romanul În căutarea oii fantastice (H. Murakami); celor ce caută puţin din atmosfera filmului In the Mood for Love (r. Wong Kar-wai).