Titlu: Șapte case goale
Autor: Samanta Schweblin
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Lavinia Similaru
Numar pagini: 160
ISBN: 9786303429939

Șapte case goale e genul de carte care îți dă senzația că ai intrat într-o casă perfect obișnuită, doar ca să descoperi că totul e puțin deplasat: un tablou mutat cu câțiva centimetri, o canapea care scârțâie altfel, o lumină care cade fix unde nu trebuie. Nu e horror, nu e thriller, nu e nici „literatură de confort”. Este o colecție de povestiri în care Samanta Schweblin explorează viața domestică a unui cartier aparent banal și arată cum normalul poate deveni, în câteva secunde, straniu, inconfortabil, chiar neliniștitor.

Pentru mine, e o lectură de 4 stele: inteligentă, memorabilă în multe momente, cu pasaje care îți macină liniștea, dar și cu câteva povestiri mai slabe, care nu ajung la aceeași profunzime. Toate poveștile gravitează în jurul caselor - unele goale fizic, altele golite emoțional - și a oamenilor care locuiesc sau circulă prin ele. Indiferent de situație, Schweblin reușește să extragă tensiune din cele mai inofensive contexte: o vizită scurtă, o ieșire în curte, un drum la farmacie, o conversație cu un vecin.

Totul începe firesc, aproape banal. O mamă și o fiică într-o zonă bogată. O familie care are grijă de bunicii bolnavi. O femeie care merge după medicamente. Apoi, subtil, ceva se rupe. Comportamentele devin ușor nepotrivite, ritmul dialogurilor se clatină, realitatea alunecă într-o zonă în care știi că ești încă în lume, dar ceva din logică s-a diluat. Nu apar monștri și nu există episoade „spectaculoase”. Groaza vine din gesturi mici, din reacții ușor deformate, din felul în care personajele se prefac că totul e normal când, în fond, lumea lor se destramă pe dedesubt.

Șarmul tulburător al cărții vine din situații care, povestite în două propoziții, ar părea aproape ridicole, dar tocmai asta le face memorabile. O femeie intră nestingherit în casele străine, le învârte obiectele, le mută, le scotocește, ca și cum ar vizita niște muzee personale. Fiica ei trăiește rușinea și neputința în același timp.

În altă povestire, bunicii - vulnerabili, dezorientați - au momente în care ies în curte dezbrăcați, iar familia se zbate să păstreze aparențele în timp ce realitatea se destramă în fața ochilor lor. Există și scene marcate de doliu: haine aruncate pe geam, un ritual absurd și repetitiv prin care o mamă își exprimă durerea, iar tatăl încearcă disperat să reconstituie ordinea.

În toate aceste momente, personajele reacționează „puțin altfel”: nu isteric, nu grotesc, ci într-un mod perfect verosimil, dar neliniștitor. E ca și cum ar fi încercat orice altă metodă de a trăi și nu le-a mai rămas nimic în afară de aceste gesturi deplasate. Un alt aspect fascinant este felul în care Schweblin lucrează cu spațiul domestic. Povestirile se desfășoară în cadrul caselor sau în apropierea lor: holuri, garaje, curți, bucătării, ferestre deschise spre stradă.

Casele sunt goale nu doar pentru că personajele lipsesc, ci pentru că în ele s-a stins ceva esențial: căldura, protecția, normalitatea. Rămâne un fel de cutie de rezonanță în care ecoul fricilor se amplifică. O temă recurentă este privirea: personajele privesc, spionează, sunt observate, invadează spațiul altora sau își expun intimitatea fără să-și dea seama. Granițele dintre oameni sunt fragile, permeabile, iar sentimentul e că oricând cineva ar putea să intre în viața ta fără să bați din picior.

Această invadare a intimității creează o tensiune constantă: simți că oricare dintre situațiile din carte s-ar putea întâmpla și în propriul cartier. Stilul autoarei este surprinzător de auster: fraze simple, precise, dialoguri tăiate scurt. Nu se bazează pe metafore elaborate, nu explică sentimentele în exces. E un stil care te prinde tocmai pentru că simplitatea devine o formă de violență subtilă. Povestirile nu oferă finaluri „rotunde”. Se opresc acolo unde tensiunea e maximă, nu unde tu ai vrea să fie rezolvarea. Tăcerile, pauzele, ambiguitățile cântăresc adesea mai mult decât faptele.

De ce 4 stele și nu 5? Ca volum, Șapte case goale funcționează minunat, dar nu toate povestirile au aceeași putere. Unele sunt magistrale - acelea care te lasă gol și nervos. Altele sunt mai degrabă exerciții de atmosferă, interesant construite, dar fără aceeași forță emoțională. Ambiguitatea lucrează minunat în unele texte; în altele pare puțin leneșă. De aici scade o stea: nu toate povestirile au același nivel de intensitate.

Șapte case goale este un volum care te prinde nu prin spectacol, ci prin momentele de disconfort perfect calibrate. E o carte care nu încearcă să placă tuturor - și tocmai asta o face bună. Cele 4 stele vin din forța cu care rupe vălul banalului și arată ce se ascunde în spatele ușilor pe care nu le deschidem niciodată în fața altora. E o lectură intensă, incomodă, care rămâne în minte nu pentru că îți oferă răspunsuri, ci pentru că îți lasă întrebări pe care nu le poți evita. Dacă îți place literatura care zgârâie discret și te pune față în față cu acele mici nebunii cotidiene pe care le ascundem cu grijă, atunci Schweblin este autoarea perfectă.

Text scris de Stella Popa.

• Plusuri

  O va adora cititorul care:

  A preciază proza scurtă care nu închide povestea cu un „bow” perfect;
  Iubește stranietatea domestică, neobișnuitul care se strecoară printre lucruri;
  A cceptă finalurile deschise și personajele greu de descifrat.

• Minusuri

  Va enerva cititorul care:

  Vrea explicații, claritate și catharsis;
  Caută personaje simpatice sau povești cu morală;
  Nu are răbdare cu ambiguitatea sau cu ciudățeniile mărunte.