Titlu: Pierdută pentru totdeauna
Autor: Amy Gentry
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Silvia Sbârnă-Bogaciu
Numar pagini: 256
ISBN: 978-606-47-3142-8

„Cel mai înfiorător coșmar al unui părinte, unul din acelea din care te trezești noaptea țipând și scăldat în sudori reci și pe care nu-l mai uiți zile la rând, prinde formă în această cutremurătoare poveste despre pierdere și regăsire, demoni cu chip de oameni, alegeri dureroase și aparent greu de înțeles, dar și despre puterea unor personaje de-a trece peste niște drame greu de cuprins de către mintea omului.”

Julie Whitaker, o tânără americană de treisprezece ani, este răpită din propriul dormitor sub amenințarea cuțitului, fără ca părinții ei să prindă de veste și totul petrecându-se sub privirile îngrozite ale surorii ei mai mici, Jane. Și dispare fără urmă. Preț de opt ani. Experții americani în răpiri spun că dacă o persoană răpită nu apare într-un răstimp de patru zile, mai mult ca sigur răpitorul a omorât-o și cine știe ce-a făcut cu cadavrul.

Devastați de durere, părinții lui Julie, Anna, profesoară, și Tom, contabil, organizează chete, expediții de căutare, cereri peste cereri, însă fiica lor a dispărut cu totul de pe fața pământului, lăsându-i să se descurce așa cum pot cu durerea pierderii ei. Până ce, opt mai ani mai târziu, la ușa lor bate o tânără care pretinde că e tocmai fiica lor răpită în urmă cu atâta amar de ani și care le deapănă o poveste cam cusută cu ață albă despre ororile prin care a trecut în intervalul în care a lipsit de-acasă și minunea prin care a reușit să scape din ghearele monstruoșilor ei răpitori.

Recunoscători că și-au recăpătat în sfârșit fiica printr-un adevărat miracol, părinții, dar și sora ei, încep să creadă, încet-încet, că grijile și durerile lor s-au isprăvit până la urmă. Și că Julie a lor s-a întors, în sfârșit, acasă, când nimeni nu mai avea vreo speranță să o facă. Numai că, într-o bună zi, Anna primește un telefon de la un așa-zis detectiv particular, care îi cere să se întâlnească cu el. Motivul: e posibil ca Julie cea revenită acasă să nu fie de fapt fiica răpită de maniac în toiul nopții cu opt ani în urmă.

Și pe măsură ce Anna începe să adune ițele răzlețe, coroborându-le cu dovezi pe care le consideră infailibile, dar mai ales cu fisurile din povestea fiicei sale, începe să se contureze o nouă teorie, poate și mai dureroasă decât cea conform căreia în acea fatidică noapte fiica ei s-a pierdut pentru totdeauna.

Psihologii spun că mintea umană poate suferi o cantitate finită de traume înainte să se frângă definitiv. Dar că tot mintea umană are o capacitate de regenerare incredibilă. Că poate construi mecanisme de apărare neverosimil de complicate, cu ajutorul cărora poate rămâne relativ întreagă chiar și atunci când corpul și creierul trec prin niște evenimente de-a dreptul cutremurătoare.

Povestea reală a lui Julie îți dă fiori la fiecare pagină și rămâne să te bântuie mult timp după ce-ai citit povestea imaginată de Amy Gentry. Narată atât din perspectiva Annei, mama lui Julie, care povestește evenimentele din prezent, de după reîntoarcerea acasă a Juliei, dar și din perspectivele unor tinere care se dovedesc de fapt aceeași persoană, povestea aceasta scoate la iveală niște întâmplări mai mult decât șocante, ce dovedesc încă o dată că mintea omului e capabilă atât de recuperare și de lucruri minunate, cât și de niște atrocități care te lasă de-a dreptul mască.

Dar mai iese ceva la iveală: atât puterea omului de a-și reveni, cât și modul în care cei care trec printr-o traumă sunt afectați în mod ireversibil și încearcă, fiecare în felul său, să meargă mai departe și, dacă e posibil, să se vindece, măcar să rămân cu mințile cât de cât întregi.