Titlu: Dragostea în spaniolă
Autor: Antologie de prozatori realiști spanioli din sec. XIX (de la Ibáñez până la L. Alas)
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Marin Mălaicu Hondrari
Numar pagini: 203
ISBN: 978-973-724-592-2

Nu o iubea: o venera. Și a venera înseamnă ceva mai mult sau ceva mai puțin, dar oricum altceva decât a iubi. Chiar dacă prea târziu, îi părea rău, atât pentru el însuși cât și pentru ea, că se lăsaseră prinși amândoi în acea iluzie. Ea nu se îndrăgostise nebunește de el, ci de Viață, de jumătatea trupească a iubirii, necunoscută pentru ea, dusă de un vârtej de o tristă frumusețe în care se lăsase ademenită pentru prima dată de cel ce venea dintr-o lume ruinată.

 Femeile spaniole au intuiția iubirilor imposibile și cu un exces de vitalitate romantică, se lasă duse de vârtej. O privire, o strângere de mână și un cuvânt șoptit de refuz sunt primele indicii ale unei patimi clocotitoare; fără gesturi extreme, fără nevoia disperată de a distruge, odată respinși, îndrăgostiții dispar în negura unei melancolii paralizante. Nuvelele din antologia Dragostea în spaniolă vorbesc despre renunțare cu tandrețe, cu un oftat de abia reținut în piept căci personajele adunate din operele celor mai importanți scriitori realiști din Peninsula Iberică sunt toate suflete apăsate de povara unei afecțiuni imposibile.

Singurul final fericit din tot volumul aparține unui basm naiv, Pasărea verde, scris de Juan Valera, repetând clișeele genului și sărind peste amănunte care puteau evolua în obstacole. Pentru a destrăma blestemul care îl ținea pe prinț captiv în trupul unei păsări, prințesa și cele două prietene ale ei trebuie să-și dovedească puritatea iubirii; cu o uniformitate fie plină de virtute, fie de-a dreptul suspectă, nicio domniță nu se lasă pradă voluptăților erotice, astfel dragostea destrămând toate relele și unind împărăția într-o armonie… sforăitoare!

Exceptând această poveste, bună pentru a întreține idealurile curate ale copiilor, antologia conține cazuri romantice de o intensitate sfâșietoare, cu oameni puși în fața inimii lor, obligați să acționeze cu mult curaj sau să fugă spre propria pierzanie, întreținând până la moarte o iluzie. În toate aceste proze scurte, femeile sunt expresia paradoxală a capriciului nobil – frământate de emoții, dar avide de lux și prestigiu. Ar vrea să-și descopere sufletul, să-l pună înaintea bărbatului iubit ca acesta să realizeze puterea legăturii lor, dar ispitele trecătoare ale plăcerii sau ale fricii le înlănțuie într-un hățiș de stihii. Când aproape că s-ar fi putut intâlni, destinele pleacă în direcții opuse, iar eroii devin unii pentru alții străini.

Lectura fiecărei povești este ilustrarea unei alte fațete a iubirii, dar uneori dorința de a sublinia o stare specifică dezechilibrează coerența întregii nuvele. Volumul reunește opt proze scurte ca opt declarații de dragoste, opt iluzii, nu toate la fel de strălucite, diferite ca forță de expresie, dar majoritatea abundând de tristețe.

Manechinul urmărește traseul remușcării unei femei mondene și întrebarea retorică pe care o adresează în glumă este dacă nu cumva există ceva nu neapărat mai bun, dar mai puternic decât dragostea? Răspunsul pe care îl dă manechinul este de un cinism înfiorător, arătând că vanitatea este pentru unii dispoziție testamentară. Ceea ce știrbește autenticitatea în această nuvelă este prietenia onestă, foarte repede înfiripată, între soț și amant… părea credibil ca atâta timp cât femeia încă se mai lupta cu viața, rivalitățile masculine să se manifeste violent, fiecare căutând să devină salvator, în schimb, aici bărbații se ajută reciproc, simțind o compasiune bizară unul pentru altul. Cine știe… poate inima unui bărbat e uneori capabilă de o asemenea generozitate eroică!

În continuare, Călătorul este o încercare stângace de a abstractiza Iubirea: inițial, apare sub forma unui străin în nevoie, care a rătăcit drumul și care imploră adăpost, dar peste puțin timp, după ce a obținut casă, masă și tandrețe, acest drumeț dispare în noapte, fără nicio altă justificare decât Ăsta-s eu! Inima zdrobită a celei lăsate în urmă renunță la culpabilizarea iubitului ei pasager și se dedă în schimb unei generalizări forțate… Dragostea însăși este un călător capricios! Poate că această concluzie tristă i-a mai mângâiat sufletul, dar mă tem că astfel se îndepărtează de adevăr, iar încercarea de a concentra simbolic iubirea e un eșec (nuvela devine un soi de anecdotă cu pretenții moralizatoare).

Compensând această scriere insuficient motivată, Căminul iubirii scrisă de Felipe Trigo este o minunată analiză psihologică a unui cuplu proscris: mai lungă decât celelalte nuvele din antologie, ea are suficient spațiu pentru a urmări mișcările lăuntrice ale unui vicios cu inima mare și a unei călugărițe tinere însetate de Viață. M-a impresionat atât de tare încât am ales să încep recenzia aceasta cu un fragment  unde se urmărește apropierea sufletească a celor doi. Unul cunoaște Păcatul, altul îl caută cu speranță pe Dumnezeu; un copil cu febră la căpătâiul cărora stau amândoi cu grijă îi unește în iluzia că ar putea forma o familie fericită, unde contrariile se topesc într-o înțelegere profundă și liniștitoare. Luciditatea masculină împiedică însă iluzia romantică și aici stilul autorului devine mai cald și mai vibrant, călătorind între două minți, o dată în a lui, o dată în a ei.

Don Juan și Cuiul sunt farse amare făcute iubirii, construite pe confuzii, inversiuni, amăgiri și suprapuneri. Cea dintâi, o referință literară cu sens schimbat, este o pedepsire simbolică a marelui cuceritor, învins de farmecele unei blonde. Atmosfera e teatrală, monologurile interioare ale lui Don Juan sunt naive, de copil pornit să prindă vrăbii, nu femei, iar reacțiile soțului ce bănuiește un pericol pentru onoarea iubitei lui sunt ridicol de moderate, chiar și pentru un farsor. Cuiul este o poveste detectivistă, despre un judecător prins în ițele cazului pentru care trebuie să găsească un verdict onest. Ce se întâmplă însă când ai datoria de a condamna la moarte propria iubire și cum evoluează povestea când cel mai bun prieten e îndrăgostit de aceeași criminală? Cu toate aceste complicații voite, nuvela devine previzibilă și la un moment dat, ca pentru a anticipa astfel de critici, personajul principal sugerează cu mult înainte finalul. Dată fiind o asemenea deconspirare narativă, mă așteptam ca sfârșitul să fie totuși diferit de cel așteptat de toată lumea, dar ce a fost previzibil a rămas previzibil. În orice caz, digresiunile despre emoția întâlnirii cu ceilalți călători de diligență și portretul-robot al celui mai bun vecin de compartiment sunt minunate prin ironia lor blândă.

Trecând la un altfel de registru, Iubirile lui Clotilde desființează miturile despre vanitatea crudă a actrițelor, care subjugă orgolii masculine și distrug averile uriașe ale admiratorilor. Clotilde e departe de Nana, este o artistă cu vocație, gata să-și sacrifice talentul în numele unei mari iubiri. Obiectul afecțiunii ei este însă un tinerel cochet, cu ambiții nefondate și cu vocație de dictator. De departe, supraveghetor al idilei, un bătrân protector al lui Clotilde alege să se implice discret, intervenind violent doar într-un moment critic, mai mult decât atât, de la distanța pe care și-o impune, își permite să devină povestitor, învăluit în fum de țigară, mefistofelic, dar cu intenții bune, cinic, dar culmea! sentimental.

Cortina cade după Duetul tusei, o reflecție amară despre relațiile interumane. Când două singurătăți devin vecine într-un hotel modest, ticurile solitudinii împiedică orice încercare fizică de apropiere, ca o compensație amară însă, apropierile spirituale, reciproce, dar neștiute de Celălalt, cresc într-o cascadă de speranțe, înăbușite înainte să prindă gustul de a zbura.

După această galerie de iubiri triste, m-am simțit dezorientată. Nu există un mesaj global, ci o colecție de mișcări, de chipuri, de iluzii și de gesturi. Cu alte cuvinte, tocmai am asistat la spectacolele unui teatru de păpuși, unde iubirea e la fel de necruțătoare, dar scena e mai măruntă decât aceea pe care evoluează Viața.

• Plusuri

  O călătorie literară prin întreaga Spanie de secol XIX. Deși e comun să se asocieze curentului realist nume ca Stendhal, Balzac, Tolstoi, Dickens, puțini știu de Ibáñez, de Trigo sau de Valdés.

• Minusuri

  Unele nuvele nu transmit imagini memorabile, sunt seci, improbabile și fără consecințe în inima cititorului.

• Recomandari

  Pentru îndrăgostiți, pentru călători, pentru femei singure, pentru bărbați cruzi.