Titlu: Ochii Monei
Autor: Thomas Schlesser
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Daniel Nicolescu
Numar pagini: 520
ISBN: 978-606-097-434-5

“Era o scenă imaginară cu tonalități de vis, de o profundă stranietate și pictată cu o tușă netedă și continuă.

Dominând o scenă de exterior, un cuplu de tineri părea să stea de vorbă. 

Era un grup sculptural compus din trei figuri, unde, de la dreapta la stânga, o tânără goală, în genunchi, adresa o chemare dramatică unui bărbat care o părăsea, în timp ce o bătrână cu aer de înger malefic era de partea lui - ori poate îl încuraja - în acest abandon.”

Ochii Monei văd toate acestea și încă multe alte astfel de întrupări artistice din Luvru, Orsay și Beaubourg. 52, mai exact. 52 de opere de artă în 52 de săptămâni. 

De ce un termen atât de bine stabilit? Premisa e simplă: Mona, o fetiță de 10 ani, suferă un episod de orbire căruia medicina nu îi poate da de cap, iar ipoteze orbirii permanente atârnă deasupra întregii familii. Bunicul Monei se hotărăște atunci să îi creeze un dicționar interior cu cele mai mari frumuseți ale lumii, ducând-o pe fetiță în fiecare săptămână în fața unui tablou sau unei sculpturi pentru contemplare, analiză, înțelegere subtilă.

Thomas Schlesser creează astfel un cadru dramatic în care emoțiile se pot amesteca libere și fiecare personaj își poate trăi sau retrăi maturizarea. În același timp, scriitorul creează și un pretext-format în care istoria artei se revelează în 52 de capitole care ne aduc în prim-plan un artist și lecțiile sale — desprinse atât din contextul vremurilor sale, cât și din trăirile Monei în dialog cu bunicul său.

Da, Ochii Monei poate fi citit ca un roman al devenirii personajului principal (un alt fel de bildungsroman, dacă vreți), o lecție subiectivă de istoria artei din Antichitate până în postmodernism (post-postmodernism, chiar?) sau o dramă familială recuperată prin art-terapie. Însă nici una din aceste etichete nu îi face dreptate până la capăt, căci romanul face toate acestea în același timp, invitându-și cititorii să își pună aceleași întrebări pe măsură ce povestea și arta se desfășoară în fața ochilor noștri.

De altfel, fragmentele cu care am început fac parte din lungi și minuțioase descrieri ale operelor de artă și reprezintă în sine o invitație la dezbatere: între înțelegerea misterului artei ca evoluție tehnică și evoluție tematică, între regulile estetice și subiectivismul privitorului, între convențiile secolului și ochiul modern care proiectează propriile dorințe și frici. Vă invit să faceți același exercițiu pe care l-am făcut și eu — citiți întâi descrierea și apoi căutați să priviți reproducerea din carte, o să vedeți cât de aproape de Mona, Henry (bunicul) și propria imaginație veți fi. Apoi, puteți continua în aceeași notă să vedeți dacă rezonați cu lecția propusă de cei doi în dialog.

Căci Ochii Monei este plin de trimiteri literare și filosofice: de la monștrii se ascund peste tot la cultivă detașarea, de la lumea e carne și sânge la găsește spiritul în fiecare lucru sau cunoaște-te pe tine însuți. Bineînțeles, lecțiile merg în oglindă cu povestea Monei care are o cheie de lectură surprinzătoare. Nu pot spune foarte multe fără să devoalez secretul, dar pot spune că este întru spiritul cu care bunicul abordează vizitele la muzeu — socratic în esență.

Pentru mine, în cele din urmă, Ochii Monei a fost un roman-incursiune în viețile și credințele artiștilor, iar dialogul Mona-Henry mi-a servit ca fundal pentru a continua întrebările, făcându-mi poftă de toate picturile și sculpturile lumii. Bonus: deși nu există nici o trimitere directă la ea în roman, am descoperit-o prin aceste căutări pe Remedios Varo, o suprarealistă adeptă a magiei și alchimiei.

Așadar, citiți romanul cu ochii larg deschiși și vedeți pe unde vă poartă!

Text scris de Alice Teodorescu.