Titlu: Oameni Suntem
Autor: Dan Panaet
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2026
Numar pagini: 192
ISBN: 978-606-40-3054-2

Colecția de Autori Români de la Editura Trei e unul dintre locurile cele mai ospitaliere pentru literatura contemporană autohtonă. Acolo au apărut, de-a lungul timpului, Ruxandra Novac și Bogdan Coșa, alături de Șerban Foarță și Andrei Ujică cu ediția a doua a faimoaselor Cantafabule. Texte pentru Phoenix, Cătălin Ceaușoglu cu Dezrădăcinați (proaspăt câștigător al premiului pentru roman în cadrul Galei Premiilor Observator Cultural, iar mai recent, și Cristina Demetrescu cu Vitraliu din fragmente de fantomă, Camelia Cavadia cu Dansează când îți vine să plângi sau Iulian Bocai cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (o reeditare, după ce volumul a mai apărut la Editura Polirom) - cărți din registre diferite, legate, totuși, de un interes comun față de luciditate și față de ceea ce înseamnă să trăiești cu ochii deschiși. În această companie aleasă debutează acum și Dan Panaet, cu Oameni suntem.

Dan Panaet s-a născut în 1984 la Buzău, este absolvent al Facultății de Filosofie de la Universitatea București, unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul Cațavencii, iar din 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care Starea Nației și serialul Las Fierbinți. Nu e un profil obișnuit de debutant literar: omul știe cum funcționează umorul, știe cum funcționează absurdul și, cel mai important, știe cum funcționează oamenii - mai ales când se cred singuri.

Volumul cuprinde nouă povestiri, fiecare o încercare de-a arăta ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii, de care te leagă fire invizibile. Nu e o premisă nouă, dar modul în care Panaet o execută este al lui și numai al lui. Scriitorul Bogdan Răileanu descrie lumea din aceste pagini ca pe un glob de cristal scăpat pe jos de un demiurg cinic - prin fisuri se vede un absurd strălucitor însoțit de hohote de râs, un râs care de cele mai multe ori anunță și un plâns. Un Babilon populat cu români hăituiți de frici, dorințe, birocrație, umilințe și rușini, în care stilul amuzant și insolit al autorului pare să fie chiar punctul forte.

Cele nouă povestiri ale volumului formează împreună un fel de hartă neoficială a condiției umane contemporane, cu toate micile ei rușini, calcule greșite și momente în care demnitatea scapă printre degete.

Un instalator ipohondru își terorizează clientul cu propriile sale temeri de moarte – și, brusc, îți dai seama că nu e vorba despre boală, ci despre nevoia disperată de-a fi ascultat, de-a împărți cu cineva, fie și un necunoscut, convingerea că ești pe punctul de-a dispărea. La polul opus, Cristi, fostul vânzător de cărți vechi din Brăila reconvertit în ziarist, încearcă să reziste în lume fondând un ziar fără fonduri, eșuează și emigrează în Anglia, unde i se pierde pur și simplu urma - discret, fără dramă, cum se pierd mulți oameni care nu cer nimănui să-i caute. Instalatorul și Cristi sunt, în fond, două variante ale aceluiași personaj: unul strigă prea tare, celălalt dispare în tăcere. Dan Panaet nu-l judecă însă pe niciunul dintre ei.

Câteva povești merg direct pe nervul relațiilor dintre oameni și al iluziilor pe care le construim în jurul lor. Un bărbat vrea să cumpere un apartament împreună cu o femeie care nu e convinsă că vor rămâne împreună - agentul imobiliar, orbit de comision, nu observă fisura dintre ei până când înțelegerea pică și el rămâne singur cu supărarea. E una dintre cele mai tandre și mai exacte povești din volum: despre cum proiectăm un viitor comun fără să verificăm dacă celălalt a semnat și el pentru acesta.

Paul, întorcându-se din Germania cu câteva pastile de Dextroamphetamine sulfate 5 mg, devine convins că va fi arestat pe Otopeni pentru trafic internațional de droguri - o paranoia care crește organic, din nimic, și care spune mai multe despre raportul românului cu autoritatea și cu vinovăția decât orice analiză sociologică.

Două dintre povestiri au un iz fantastic ceva mai clar, dar nu se îndepărtează de miezul cotidianului. Într-un team-building, în munți, cu reguli ciudate, participanții trebuie să reinventeze legile unei societăți pornind de la zero, cu memoria ștearsă înainte de-a începe - și ce produc seamănă suspect de mult cu ce exista deja, ceea ce e poate cel mai negru comentariu al cărții despre natura umană.

Primăria unui oraș construiește un turn special pentru sinucigași, ca să nu pericliteze trecătorii, iar cererea e atât de mare, încât e nevoie de programare; personajul principal, așteptând să-i vină și lui rândul, apucă să se răzgândească, însă până la urmă programarea-i programare, nu ne jucăm cu ea, suntem obligați să mergem până la capăt. Panaet tratează premisa cu o seriozitate administrativă impecabilă, exact de acolo venind tot umorul și toată tristețea poveștii.

Violența, când apare, e și ea prozaică. Paul face un mic accident într-o benzinărie, nimerind mașina unor interlopi care i-o distrug pe-a lui, iar seara, la beție și cu sete de răzbunare, dar și măcinat de vinovăție că nu s-a arătat mai „bărbat” în timp ce-i era distrusă mașina, se lasă convins de doi prieteni să se întoarcă la locul faptei - planul merge exact cum te aștepți, adică prost. Mircea, bețivul satului, ajunge în beciul poliției după ce și-a bătut calul și a lovit mașina unor vecini veniți din București la casa cumpărată lângă el, iar noul șef de post îl snopește în bătaie spunându-i că el e, de fapt, Stelu, calul pe care Mircea l-a chinuit o viață întreagă. E singura poveste din volum cu ceva ce seamănă a dreptate, deși livrată în cel mai absurd și mai brutal mod cu putință. Ultima poveste, în care Paul vine să-i ia un interviu unui aviator de aproape o sută de ani și insistă pe un episod incomod din trecutul eroului, închide volumul cu o notă amară despre memorie, despre ce alegem să păstrăm și despre cine decide ce merită să fie povestit.