Lord Nevermore este o carte îmbrăcată în haina verosimilului. Personajele principale, Stanislaw Witkiewicz şi Bronislaw Malinowski, dar numite cel mai adesea Stas şi Bron, deţin cîte o biografie serioasă, unul ca pictor, celălalt ca antropolog. Dacă este relevantă sublinierea acestui aspect? Într-o oarecare măsură. Această metodă de a reconstrui o biografie în roman, cu multe indicii către acea realitate de la care s-a pornit, se dovedeşte importantă cînd leagă închipuirea cu istoria. Adică atunci cînd posibilele răspunsuri la întrebarea "oare cum era pe atunci?" îşi găsesc o bază satisfăcătoare. În cazul romanului Lord Nevermore, "pe atunci" era în multe feluri: puteai să te duci în Australia să studiezi sălbatici şi să te minunezi de înţelepciunea lor, puteai să te sinucizi "artistic", să nu-ţi imaginezi viaţa fără cel mai bune prieten, să vezi lumea în ochii fetelor, să rîzi în nas războiului.

Să vedem însă, pe cît se poate, biografia romanescă a lui Stas şi Bron. Agneta Pleijel inserează elegant povestea prieteniei dintre doi bărbaţi pe corpul consideraţiilor privitoare la femeie. Atît în povestea lor, cît şi în geografia oamenilor (femeii şi bărbatului), există un triunghi, al cărui vîrf variabil este femeia. Krystyna, iubita moartă a lui Stas, Ellie Rose a lui Bron, Krystyna a doua, Olga, Teodora, femeile din Boyowa" Imposibilitatea de a le pricepe apare concis în două fraze: "Datoria ta, îi spusese Ellie Rose, este să lămureşti de ce femeia nu are loc pe harta bărbatului. Şi el doreşte acum foarte mult - măcar pentru un singur minut - să se dezbrace de propria piele şi să tragă pe el pielea unei femei tinere."

Mai curînd această căutare a celuilalt, tema clasică a relaţiilor omeneşti este partea cea mai importantă a romanului. Ar fi mult mai simplu ca oamenii să-şi schimbe pielea cu cel pe care vor să îl înţeleagă. Într-un fel, Stasio şi Bronio reuşesc sau dau impresia că reuşesc să gîndească unul prin altul, să trăiască unul prin altul, niciodată efectiv separaţi. În mare parte aceasta este arta Agnetei Pleijel: creează cu naturaleţe o polifonie, preschimbînd jocul de măşti în pagini de viaţă uimitor de reale.

Dar nu numai pentru naturaleţe aş recomanda acest roman. Cartea întreagă stă sub semnul unui rafinament care exclude graba, schiţa, personajele seci, păcăleala. Un stil care exprimă încrederea sinceră în valoarea omului chiar în vremuri apocaliptice, o doză - poate necesară - de romantism în sensul său iniţial.