Titlu: Cronica vieţii care trece
Autor: Fernando Pessoa
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Micaela Ghitescu, Dinu Flămând
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-689-739-9

„Se zice că mă prefac şi că mint
În tot ce scriu. Nu-i aşa.
Eu pur şi simplu simt
Cu imaginaţia.
Nu-mi folosesc inima."*

Cronica vieţii care trece reprezintă o faţetă a caleidoscopului operei lui Fernando Pessoa şi cuprinde un jurnal timpuriu, scrisorile către Ophélia, iubita sa, şi cîteva texte socio-literare. Am spus opera, deoarece se pare că Pessoa este cel mai fulminant exemplu de ficţionalizare a propriei vieţi şi identităţi. Nu este vorba de inventarea unui pseudonim sau a unei false biografii, ci de trăirea unor identităţi multiple, personalizate minuţios, proiect pentru care Pessoa acordă toată energia şi implicarea sa. Paginile jurnalului de faţă creionează personalităţile Jean Seul, Alexander Search, primele heteronime ale lui Pessoa. De asemenea, indică un apetit uriaş pentru lectură şi studiu, o dezvoltare intelectuală fantastică, în ton cu precocitatea lui Pessoa. Nu în ultimul rînd, jurnalul face un portret psihologic al autorului la 19 ani: excesiv de pudic şi delicat, dar cu pusee de revoltă şi cu admiraţie faţă de revoluţionarea ideilor şi scandalizarea prejudecăţilor; o maturitate intelectuală dublată de infantilism emoţional şi (deja) o spaimă intensă de a nu înnebuni. De altfel, Pessoa îşi asumă şi această identitate, considerîndu-se un simplu isteric, un isteric neurastenic**.

Scrisorile către Ophélia subliniază aspectele de scindare identitară pe care şi-o asumă autorului, însăşi destinatara intrînd, pentru o vreme, în jocul heteronimiilor. Cuplul nu are de înfruntat numai natura în criză a lui Pessoa, ci şi restricţiile începutului de secol în Portugalia. Cei doi îşi stabilesc, prin aceste scrisori, modalităţi prin care să se întîlnească „întîmplător", trasee şi artificii pentru a beneficia de aceste întîlniri, pe lîngă trecerile obişnuite ale tînărului pe sub fereastra Ophéliei. A se ţine cont de faptul că cei doi lucrează în acelaşi birou. Acum, o întrebare pentru cititorii (postpost)moderni, fiindcă tot e considerat Pessoa bunicul postmodernismului: cum ar fi dacă persoana pe care o iubiţi ar fi inaccesibilă? Cum v-aţi iubi dacă nu v-aţi putea întîlni decît rareori, iar atunci pentru cîteva momente? Aţi iubi mai mult, mai puţin sau nici nu ar merita efortul? Ar fi asta dragoste sau altceva?

Ediţia de faţă cuprinde şi răspunsurile Ophéliei, ceea ce întregeşte tabloului relaţiei dintre cei doi: ea este prinsă în jocul identitar al lui Pessoa, pare un partener intelectual care îi face faţă şi gestionează elegant neînţelegerile apărute între ei, provocate, în parte, de pudoarea, nesiguranţa şi tumultul psihologic al scriitorului.

Textele care constituie ultima parte a acestei ediţii româneşti adaugă o tuşă la profilul intelectual şi psihologic al lui Pessoa, subliniind apetitul său pentru revoluţie, anarhie, paradox, dinamitarea regulilor sociale, convenţionale, dar şi oroarea sa faţă de obscenitate şi depravare. Să fie oroare sau admiraţie? Pasionat de astrologie şi ezoteric, Pessoa participă la farsa dispariţiei lui Alister Crowley, ezoterist şi mistic britanic. Este o acţiune ca la carte de ştergere a limitelor dintre real şi fictiv, magie căreia pare că Pessoa şi-a dedicat întreaga viaţă.

De altfel, aceste pagini reprezintă începutul proiectului de viaţă al autorului sau poate vocaţiei sau poate nebuniei sale: acela de a se transforma complet în propria operă, de a fi ceea ce scrie. Fie că este vorba despre multiplicarea eului într-o armată de persoane sub forma heteronimiilor, fie de scindarea personalităţii, fie de dorinţa chinuitoare de a evada din propria minte, fie de o artă a detaşării pe care unii o predau acum în şcoli, proiectul a reuşit: Pessoa este opera sa enormă, multiplicat, suspendat în texte neterminate, în paradoxuri şi capricii - un caz singular şi fascinant de literatură extremă.

* poemul Acesta
** sursa

• Plusuri

  O proză frumoasă, chiar şi în cele mai simple însemnări de jurnal sau în biletele către Ophélia. Chiar şi fără a şti cine este autorul, stilul său stîrneşte atracţie şi curiozitate, poate chiar o stare de reverie.

• Minusuri

  Trebuie să fii nebun după ficţionalizarea realităţii pentru a coborî într-o astfel de carte

• Recomandari

  În loc de recomandări: „Simţul meu interior domină atît de puternic celelalte cinci simţuri încît văd lucrurile acestei vieţi - de asta sunt convins - altcumva decît ceilalţi oameni (..). Fiindcă poezia este uimire, admiraţie, ca a unei fiinţe căzute din cer ce devine total conştientă de cădere, uimită de ceea ce vede. Sau cum i se întîmplă cuiva care ar cunoaşte sufletul lucrurilor şi s-ar strădui să-şi amintească această cunoaştere..." (p.18)