bookblog.ro

Fiica: Ispita

Scris de • 15 May 2019 • in categoria

Titlu: Fiica
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 143
ISBN: 978 606 40-0553-3
Cumpara cartea

Freud, părintele psihanalizei, punea pe seama libidoului mai toate problemele umane. Acea dimensiune obscură, numită subconștient, în care viețuiesc adunate toate fricile, toate complexele și toate visele ruinate, dictează anumite fapte mai mult sau mai puțin voite. Poate din această cauză avem un Oedip în mitologie sau o Ariadna cu firul său încâlcit. Din aceeași categorie aproape mitologică fac parte și personajele romanului Fiica semnat de autoarea Anna Giurickovic Dato și apărut în 2018 la editura Trei (colecția Eroscop), în traducerea Ceraselei Barbone. Romanul dezvăluie o istorie despre care o familie ar refuza să vorbească, o istorie care acoperă de rușine câteva generații și despre care gura lumii ar tot șușoti.

Silvia și Giorgio sunt un cuplu mai mult sau mai puțin obișnuit. Ea, o tânără de șaisprezece ani, care se îndrăgostește de un bărbat de douăzeci și șapte. Destinul lor începe cu un mariaj aparent calm. Ajunși în inima Rabatului, împreună cu fiica lor Maria, aceștia încearcă să își clădească existența, ascunși de ochii societății italiene, de unde provin, își trăiesc drama separat, dar în tandem. Giorgio este un tată care își molestează fiica și se luptă cu demoni lăuntrici, slobozi în fața nimfetelor ingenue, iar Silvia este o mamă obedientă, care parcă intuiește ceva, dar este pe deplin oarbă. Trece cu vederea schimbările comportamentale ale fiicei, care încet, dar sigur, ajunge la pubertate, și privește relația dintre tată-fiică cu ochii unei femei străine. Își urmărește fiica și intuitiv o simte ca pe o străină, care nu îi poartă mirosul sau sângele. Așa se face că existența lor silențioasă este de fapt o tragicomedie, un teatru jucat cu desăvârșire, mai ales pentru că fiecare personaj își asumă tacit culpa, fără gram de regrete.

Figura centrală a narațiunii este însă Maria, fiica lor. Știți acel gen de fete care din fragedă copilărie au ceva răvășitor, tulburător, un soi de embrion al unei femme fatale. Cam așa e Maria, o copilă cu înclinații autodistructive, care preferă să se schingiuască, să se rănească în speranța de a șterge urmele acelui tată care i-a distrus mirabolanta stare infantilă. Aproape două decenii mai târziu, din Rabat, aceste două femei (mamă și fiică) se duelează spiritual pentru Antonio, un pictor rătăcitor și slab de fire. Evident, în acest lung interval de timp, cele două trăiesc schimbări, dureri tăcute și amintiri care se suprapun, se augmentează.

Narațiunea din romanul Fiica este tulburătoare, pe alocuri chiar grețoasă. Au fost momente în care am crezut că o voi abandona cartea, căci îmi deranja echilibrul emoțional, mai ales pentru că mă făcea să o condamn pe Silvia, pentru orbitoarea sa liniște, sau pe Maria, pentru ispitele și întunecimea minții. Cele două sunt o reflectare de ură-dragoste obsesivă. Un adevărat deliciu freudian, dacă mă întrebați pe mine. Mai ales pentru că dezvăluie perspectiva unor stări contrariante, unor trăiri pe cât de profunde, pe atât de murdare. Exact acestă ultimă caracteristică denotă greutatea romanului. Și e chiar unul greu. Greu de perceput, greu de transmis, greu de trăit.

Evident există unele carențe pe care nu le pot trece cu vederea, în condițiile în care literatura contemporană are niște rigori destul de înalte. Prima deficiență ar fi că în ciuda unui început cu adevărat bun, finalul a fost sub așteptările mele. Slab nuanțat, echivoc și lăsat cumva deschis. Desigur un astfel de procedeu este frecvent, dar relevanța sa se resimte doar în cadrul unor romane stratificate, pe când Fiica este destul de liniară. O a doua lipsă pe care am resimțit-o este acel intro despre viața lui Giorgio. Nu mi-au ajuns evenimente, fapte, emoții. În definitiv, el este figura care dă tonul, el este cel pe care îl condamnăm, blamăm, și atunci sărăcia descrierii sale m-a lăsat în suspans. Și în al treilea rând, unele pasaje mi s-au părut seci, lipsite de colorit. Mi-aș fi dorit să descopăr mai mult din gustul și aroma societății africane în care această familie își duce traiul. De ce? Pentru că o tragedie nu rezolvă tot fără o serie de retrospective asupra locului, timpului sau personajelor. Nu e întotdeauna de ajuns să creezi o istorie tristă ca să mulțumești cititorul.

De ce totuși aș recomanda această carte? Pentru că te scutură din temelii. E o istorie veche de când lumea, dar care nu își pierde din tărie. Citiți-o pentru substratul empatic și pentru a vă încerca propriul nivel de judecată. O să vă puteți da seama de adevăr sau de minciună? Cine e personajul negativ și cine e cel pozitiv? Credeți că e ușor să determinați?

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. gustul adevărului spune:

      nu pe seama ci pe seama lipsei. mai toate, dacă nu toate (exceptând bagajul karmic), derivă din primitivismul sexual ce încă ne definește: trăim barbar, educăm prin schilodire și visăm mic. înapoierile departajate geografic și pecuniar sunt doar culori de subsol. vârstele istorice, vrut istorice, nu zic mare lucru, cel mult ceva farmec prin raportări concomitente. aș vrea scuturări din rărunchi în viitorul ce nu reușim să-l clădim logic, capotând după aceleași rețete ale alor noștri înaintași nu prea deștepți și lași și egoiști. o lume viitoare ioc utopică ar naște vieți trăite într-atât de din plin că beletristica cea tristă n-ar mai fi nici măcar un suport fizic uzat moral ca un VHS prea mare, prea inutil, cu-o rezoluție urâtă, a prea puțin spunând. doar o rafinată plăcere dincolo de timp, în doi sau în paradisiacul ascunzișului de sine alături de lume.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro