Titlu: Educație europeană
Autor: Romain Gary
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Daniel Nicolescu
Numar pagini: 280
ISBN: 978-606-779-649-0

Romain Gary mi se pare un romantic, nu în sensul canonic, dar în felul în care își abordează subiectele, soarta pe care le-o rezervă personajelor și, până la urmă, speranța pe care i-o dă cititorului.

În „Educație europeană” ne duce în pădurile poloneze pline de partizani - rezistența anti-nazistă -  fix în timpul desfășurării bătăliei de la Stalingrad. Janek este un tânăr, aproape un copil, atunci când tatăl său îl ascunde în pădure pentru a-i salva viața, dar lunile ce urmează, iarna petrecută în adâncul pădurii, viețile luate indirect sau cu propriile mâini, totul îl transformă și-l obligă să se maturizeze peste noapte.

Realitatea celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi altfel decât dură. Atât duritatea dată de foamete, de luptă, de moartea prezentă la tot pasul, dar și de caracterul oamenilor, care uneori rezistă, alteori se îndoaie. Gary își avântă deseori personajele într-un idealism sublim pentru ca în pagina următoare să le frângă aripile arătând futilitatea-le gesturilor.

Și pentru că am început prin a spune că este un romantic, toată grozăvia din jur este contrabalansată de faptul că „nimic din ceea ce e important nu moare”: muzică, literatură și dragoste.

Printre cele mai puternice pasaje din carte se numără descrierea serilor petrecute printre partizani, ascunși în vizuini sub pământ, evadând în creațiile literare ale studentului Dobranski. Acesta scrie pagini exact ca un fel de escapism, în care cine trebuie să fie pedepsit este pedepsit, victoria este mereu de partea lor, iar soldații de rând, carnea de tun, își iau revanșa. Însă toată însuflețirea lui optimistă începe să sune precum cântecul unei „privighetori umane” în urechile lui Janek, ceva la fel de îndepărtat ca „partizanul Nadejda” – idealul de curaj și de patriotism care le insuflă putere celor ascunși în pădurea de la Wilno.

„Câte astfel de privghetori, gândea Janek, au mai cântat așa de-a lungul vremurilor, la ceas de noapte? Câte privighetori umane, încrezătoare și iluminate, au murit cu acest etern și vrăjit cânt pe buze.”

Muzica îl paralizează pe Janek, îl face să simtă o frumusețe dureros de pură, încă posibilă în lumea în care trăiește, o lume violentă și nedreaptă. Iar el face parte din lumea asta strâmbă, este integrat în ea, doar privește spre ușa deschisă de notele muzicale, nu se lasă purtat pe aripi diafane, așa încât își va sacrifica prietenul muzician de dragul cauzei.

Căci este și un roman despre relațiile interumane, despre cât de departe le împingem sau cum le tratăm: despre relația unui tată partizan cu fiul său ajuns general, despre ce mai păstrezi sfânt atunci când la mijloc este „cauza”, acel ceva pentru care ai ales să trăiești și să lupți în cele mai mizere condiții, despre cum un prieten poate înțelege de ce îl trădezi pentru un sac de cartofi pe timp de foamete - niște vremuri în care să omori poate fi o dovadă mai mare de milă decât să lași să trăiască. Toate legăturile interumane sunt construite de Gary parcă din elastic, se pot întinde, pot sta în tensiune, sau pot pocni, se pot contrage brusc obligându-i pe interlocutori să vină mai aproape.

Dragostea ne-ar putea salva pe toți, dar până și ea cade pradă situațiilor născute de război. Dacă Janek își află izbăvirea alături de o prostituată care le oferea informații partizanilor, cei mai mulți bărbați de pe câmpul de luptă încep să realizeze că soțiile și logodnicele de acasă probabil apelează la aceleași șiretlicuri, însă de data asta pentru a avea ce să mănânce sau unde să locuiască. Doar cei fericiți mai mor cu iluzia dragostei în suflet.

Titlul cărții conține un avertisment transmis de autor, el trăind pe propia piele războiul ca pilot. Europa, leagănul civilizației, cumva nu poate depăși această latură a naturii umane, aceste porniri violente în care un comerciant german ajunge să umble cu pușca-n mână prin stepele rusești, fără să știe de ce face asta...

Nu mă înțelegeți greșit, nu este un roman sumbru și apăsător, Romain Gary pare să fi descris toate ororile războiului pentru că asta avea în fața ochilor minții, așa stau lucrurile și nu avea cum altfel. Dar focusul prozei este dincolo de câmpul de luptă, reflectorul cade pe oameni și pe resorturile lor. Citiți cu atenție descrierea fiecărui personaj din ceata de partizani: fiecare este acolo din alt motiv, are un alt trecut în spate, alte ticuri care spun ceva despre el (felul în care Czerw face nervos cu ochiul, parcă s-ar ține de șotii), alte ideluri care îl mână (pan mecenas, un bătrân avocat, alege să moară pentru a lăsa o imagine glorioasă în memoria tinerei lui soții), alte fobii și alte temeri.

„Mai bine de o oră, partizanii, dintre care unii merseseră mai bine de peste zece kilometri ca să ajungă aici, au ascultat muzică, adică tot ce poate fi mai bun într-un om, vrând parcă să scape de îndoieli: preț de mai bine de un ceas, niște oameni istoviți, răniți, înfometați, hăituiți, și-au sărbătorit credința, cu gândul la o demnitate pe care nici urâțenia, nici crimele nu puteau s-o știrbească.”