0Autor: Gilles Leroy
Rating:
Editura: Pro Editură şi Tipografie

Alabama Song nu este biografia Zeldei Fitzgerald, după cum suntem avertizaţi chiar de la începutul romanului. De fapt, ar fi destul de greu s-o confundăm cu o biografie, datorită structurii haotice şi nebuniei personajului narator, nebunie care se infiltrează subtil în fiecare cuvânt şi fiecare frază, până când adevărul, ficţiunea, timpul şi istoria însuşi se amestecă într-un amalgam ameţitor, pe alocuri greu de urmărit, dar atât de fascinant de citit.

Romanul începe încă de pe prima copertă, unde aşteaptă portretul alb-negru al celui mai mediatizat cuplu al anilor douăzeci, Scott şi Zelda Fitzgerald. Portretul este fascinant, datorită atracţiei stranii dintre cei doi soţi şi mai ales datorită privirii din ochii Zeldei, care mai degrabă se uită către o lume interioară tumultoasă, decât spre aparatul de fotografiat. M-am întors la această copertă de câteva ori, pe măsură ce citeam romanul, iar privirea Zeldei a căpătat de fiecare dată noi valenţe.

Romanul este narat de Zelda şi scris sub forma unui jurnal, dar apar discrepanţe temporale. Jumătate de capitol se întâmplă în timpul Primului Război Mondial, iar în cealaltă jumătate o Zelda nostalgică (şi puţin nebună) ne vorbeşte douăzeci de ani mai târziu. Evenimentele nu sunt prezentate în ordinea lor temporală firească, ci sunt mutate înainte sau înapoi în structura romanului, pentru a creea un fel de pânză de păianjen, ţesută din amintirile confuze şi inexacte ale unei Zelde bătrâne, care suferă de schizofrenie. Bănuiesc că Gilles Leroy a ales o asemenea structură pentru a arăta că viaţa unui om nu poate fi prezentată în totalitatea ei, nici măcar autobiografic.

Dar, după cum am mai spus, Alabama Song este un roman, nu o biografie. Zelda va pleca din Sudul conservator la New York-ul interbelic, iar apoi va ajunge în Franţa şi Spania, acolo unde "Generaţia Pierdută" trăieşte într-un autoexil artistic. Relaţia ei cu Scott este desigur punctul central al romanului, iar relatarea acestei relaţii îl pune într-o lumină foarte proastă pe marele scriitor american, care îi fură romanele Zeldei şi o închide în spitale de boli mintale. Această relaţie toridă îi va distruge în cele din urmă pe amândoi, iar declinul marelui cuplu este aproape hipnotic de urmărit. Vedem din nou cum societatea descoperă plăcerea construirii de idoli, doar pentru ca apoi să-i distrugă şi să-i privească fărămiţându-se.

Cred că marele merit al autorului constă nu într-o apărare târzie a Zeldei Fitzgerald, ci în felul în care el s-a pierdut în personaj şi a scris cu vocea ei. Fiecare frază e un amestec straniu de venin, nostalgie, ură şi iubire, iar nebunia Zeldei se scurge încet printre litere, în cantităţi tot mai mari, până când distorsionează întregul roman. Singura parte negativă a acestui lucru e că evenimentele, scoase din ordinea lor cronologică, sunt uneori greu de urmărit şi legat între ele.

Alabama Song este un vârtej care-i absoarbe pe atât Scott şi Zelda Fitzgerald, cât şi pe cititor, un vârtej ca cel al anilor douăzeci, care au înghiţit o generaţie de artişti americani, dar au şi produs lucrări artistice de mare valoare. Vârtejul se opreşte lasând în urmă o Zelda nebună şi obosită, despre care cititorul poate să-şi tragă singur concluziile. Concluzia mea se referă doar la roman şi este una foarte bună, deoarece mi-a făcut plăcere să citesc Albama Song şi să descopăr o astfel de versiune romanţată a Zeldei Fitzgerald.

Scrisă de Cristi Mitran