Bunul-simţ ca paradox

0

Autor: Alexandru Paleologu
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul apariţiei: 2005
Număr de pagini: 224
ISBN: 973-23-1538-5





Volumul de eseuri Bunul-simţ ca paradox are un efect de "alarmare a inteligenţei": o alertă produsă în interiorul structurilor betonate ale inteligenţei, menită să o elibereze, să-i insufle, astfel, curajul firescului sau, cum spune autorul, "îndrazneala de a fi banal" (firescul e în fond un act de curaj): cu alte cuvinte, inteligenţa este îndemnată spre o permanentă "dislocare" din sine, pentru a se salva de la osificarea în propriile abstracţii şi a se lepăda de aroganţele ce o mărginesc, act de curaj ce este posibil doar prin mijlocirea vitală a bunului simţ. Luciditatea, întemeiată în bunul simţ, nu poate fi decât liberă: mişcarea ei nu e nici haotică, nici mecanică, ci coerentă. E o coerenţă vie care exclude deopotrivă risipirea în haosul afectelor şi încremenirea în mecanica abstracţiilor. Această coerenţă se naşte din tensiunea în care se reunesc (sub semnul bunului-simţ), susţinându-se şi sporindu-se reciproc, luciditatea şi sentimentul; scindarea acestei unităţi vii face ca ambele părţi esenţiale să sucombe iremediabil în prostie, ratând, ca atare, libertatea. Cum spune Paleologu, nu inteligenţa este contrariul prostiei; "contrariul prostiei e bunul-simţ".

Astfel, bunul-simţ se manifestă sub auspiciile paradoxului, care sfidează locurile comune, alertând conştiinţa cu privire la adevăr, rezultând, în fond, în reunirea a ceea ce a fost nefiresc scindat, în scopul reinstituirii coerenţei, a firescului.

(Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Iluziile literaturii române

0Autor: Eugen Negrici
Rating:
Editura: Cartea românească
Anul apariţiei: 2008
296 pagini
ISBN: 978-973-23-1974-1

Avem nevoie în răstimpuri de duşuri reci, mobilizatoare (eventual purificatoare), care să ne şocheze termic sufletul naţional, să ne potolească înflăcărarea evocărilor şi să tempereze grija maternă cu care manevrăm conceptul de "literatură română". Mă tem că românul se va fi născut poet şi veşnicia se va fi născut la sat multă vreme de-acum înainte, dar o minimă luciditate every once in a while va fi tare instructivă.

Cu instrumentele potrivite - de regulă bisturiul mic şi aparent inofensiv al eseului, dar cu care pătrunde adânc sub epiderma literară, cu cinism şi ochi pentru sinteză, Eugen Negrici pare hotărât să răstoarne literatura română. Sau oricum, să ne răstoarne pe noi astfel încât să vedem corect slova românească ("de la origini până în prezent"), dezbrăcată de voalurile menite să-i acopere excesele, uşor şchioapă şi "rezultat al unei naşteri dificile". Perspectiva criticului vine, am putea spune, pe linia studiilor lui Mircea Eliade şi se constituie fără dificultăţi (nu e, de altfel, singura) într-o "mitografie literară". Teza principală porneşte aşadar de la "pânza freatică" a miturilor (Raul Girardet), acea "potenţialitate mitică în regim de permanenţă" pe care aşezăm culturile şi din care, în momente de restrişte, ţâşnesc violent şi inevitabil, izvoare care modifică demersul interpretativ, sistemul de valori, dar mai ales procesele creatoare.

(Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)

Spune-ti parerea!

Primăvara neagră

Titlu: Primavara neagra
Autor: Henry Miller
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 1990
Numar pagini: 212

În Primăvara neagră, Henry Miller este profesorul de scris mai mult decît scenaristul propriei biografii. Într-o lume în care scriitorii aspiranţi ar avea nevoie de astfel de lecţii, pe aceasta ar învăţa-o prima: să pună totul pe hîrtie, fără a ţine cont de structuri, teorii, scopuri; să îşi arunce toată fiinţa în text, cu tot ce înseamnă ea: chiar şi amănunte prea personale ca să intereseze, goluri, imprecizii.

Autorul însuşi reia într-un interviu pentru The Paris Review ideea legată de momentele în care scrisul îi este dictat, venind dintr-o separare de gîndire, iar ca rezultat apar acele pasaje numite de el "cadenzas", unde cuvintele vin unele după altele într-o cădere care contrariază şi copleşeşte.

Aşa se întîmplă cu multe pagini din Primăvara neagră, în rest surprinzător de calmă, parcă în aşteptarea izbucnirii extravagante din Tropicul Capricornului. Miller priveşte în urmă către Brooklynul copilăriei, cu străzile lui, cu fabrica de tinichea şi atelierul de croitorie al tatălui, în care se adună personaje decadente, bolnave, iluminate, viciate: George Sandusky, portarul hotelului, baronul Carola von Eschenbach, ucenicii evrei, isătorul Paul Dexter. Preferinţa lui Miller pentru "umanitatea periferică" este evidentă şi poate fi pusă strict pe seama elementului biografic sau pe seama faptului că marginea societăţii - înfrînţii, ţicniţii, vagabonzii, nevroticii - este mai ofertantă în speculaţiile asupra naturii umane decît masa "normalilor". De la un punct însă, este greu de spus cui aparţine normalitatea şi, mai ales, cui îi foloseşte normalitatea într-o lume în pragul apocalipsei.

Sub propria greutate şi frumuseţe, lumea se prăbuşeşte, iar Henry Miller, naratorul-personaj, cu ochii deschişi larg să cuprindă Realitatea cu R mare, priveşte spectacolul: "O, lume, amuţită şi năruită, unde sunt dinţii albi şi puternici? O, lume, care te scufunzi cu mingile argintii, cu plute şi centuri de salvare, unde sunt ţestele trandafirii? O, lume, spînă şi băloasă, din care n-a mai rămas decît un capăt tocit, sub ce lună moartă zaci rece şi luminoasă?" Nu pare a exista mai mare voluptate decît a fi în mijlocul descompunerii, poate numai aceea de a descompune aceeaşi realitate în piese mici, exasperant de mici.

În capitolele Jabberwhorl Cronstadt şi Viaţa nocturnă, stilul ajunge cel mai aproape de suprarealism, s-ar spune, dar poate şi mai aproape de curentul dadaist: o deconstrucţie a limbajului care ajunge la limita ininteligibilului, la aluzii şi trimiteri care nelămuresc cititorul, dar pot să îl şi intrige. Aceasta se întîmplă mai ales cînd cititorul aderă la ideea lui Miller: artificiul, tehnica fardează Adevărul, viaţa autentică, astfel că scriitorul trebuie să fie onest, mai degrabă sincer decît artist, subiectiv pînă la a rămîne singur cu sine.

Sigur că adevărul lui Henry Miller poate fi eronat, deformat, iar căutarea lui grotescă şi inutilă, însă priviţi cît de puţin îi trebuie lumii ca să fie salvate: "Stau în mijlocul deşertului aşteptînd trenul. În inimă am o floare-de-colţ adăpostită sub un clopoţel de sticlă. M-au părăsit toate grijile. Chiar şi sub gheaţă presimt floarea pe care pămîntul o plămădeşte în noapte."

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ruj pe icoane

Titlu: Ruj pe icoane
Autor: Livia Rosca
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 80
ISBN: 973-23-1858-9

În camera cu diafilme am intrat cu ajutorul CD-ului care însoţeşte volumul de debut al Liviei Roşca, Ruj pe icoane. O voce de fată cuminte, care se opreşte în virgulă după fiecare vers, care desface biografia în felii ca pe o portocală. Nostalgie, melancolie, griuri şi rozuri se află pe diafilmele Liviei Roşca, iar faţă de aceste nuanţe, Robbie Williams cu al său Come undone (de unde sunt motto-urile) pare a fi colorat strident în negru şi roşu.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!