Cevengur

Autor: Andrei Platonov
Rating:

"Un bolşevic intelectual. Asta e o specie rară. Nu-l omorâţi."
Detaşându-se de tragismul rus, de tonul grav, profund dostoievskian, de realismul frizând naturalismul, realul, de mistică şi de lirism, ironia lui Platonov e uluitoare, revigorantă, un suflu proaspăt, tânăr în împovăratul, încercănatul "suflet rus".

Romanul Cevengur este un hohot de râs, în care, însă, surâsul farsei capătă un contur amar iar hohotul încremeneşte în rictus grotesc. Rusia anilor 1921-1922, în zorii comunismului, se confrunta cu o reala criză economică. Pe vremea aceea, Andrei Platonov, tânăr jurnalist, a comentat evenimentele, care probabil, au constituit sursa sa de inspiraţie pentru Cevengur.

Cevengur este un oraş imaginar, un fel de oraş-stat, unde se pun bazele comunismului, ca intr-o utopie medievală, un experiment în sensul tuturor utopiilor comuniste. Stilul pamfletar o transformă, însă, într-o "antiutopie"cum spunea Ion Ianoşi.

Nu o sa mă refer aici la şirul lung al utopiilor din istoria literaturii, deşi se disting o mulţime de aspecte similare cu acestea: în experimentul Cevengur nimeni nu trebuie să muncească, numai soarele are aceasta îndatorire, aluzie la utopia lui Tomasso Campanella, La Citt� del Sole, burghezia trebuie ucisă, dar trebuie folosite casele lor luxoase, toţi oamenii sunt egali, dar proletarii sunt mai egali decât alţii, se formează o adevărată comunitate hippie-bolşevică, oamenii hrănindu-se numai cu ceea ce le oferă natura (profund ecologişti) şi practică dragostea liberă, dar adevărata hrană este cea a ideilor, mai degrabă a ideologiilor. Întrebare cheie care disturbă pacea satului este "Cum sa construim comunismul?".

Nu lipsesc cavalerii rătăcitori, justiţiarii, căutătorii dreptăţii, un fel de Don Quijote şi Sancho Panza în variantă comunistă: Alexandr Dvanov şi Kopionkin cu calul său, "Forţa Proletară". Alexandr Dvanov este "bolşevicul intelectual", aşa cum îl numeşte un căpitan al Armatei Albe, undeva la începutul romanului. Suntem avertizaţi, aşadar de la început, asupra naturii personajului principal, animat de idealuri înalte, recunoscut de membrii comunităţii Cevengur ca unul dintre ideologii mişcării.

Fiecare carte are un gust al ei propriu, simţit cu alt fel de papile decât cele gustative. Cevengur e ca o duşcă de votcă pe stomacul gol, în cetatea Soarelui din maica Rusia, în care proletariatul este singura condiţie socială a omului, în care munca este o rămăşiţă abjectă a putredei societăţi capitaliste. Nu vad un moment mai potrivit să citiţi această carte decât în apropierea minunatei zile de 1 mai. Efectul o să fie amplificat! Aşadar, sărbătoriţi ziua muncii prin".LECTURÄ‚!

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

Goana dupa vant

Autor : Agneta Pleijel
Rating:�

Literatura nordică este o literatură specială, surprinzătoare, mai puţin "gustată" la noi. Printre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani suedezi se află şi Agneta Pleijel, poet, dramaturg, critic literar, născută într-o familie de origine indoneziană.

Goana după vant, subintitulat Cartea pictorului Abel este romanul de debut al autoarei, apărut în 1987, şi� reprezintă, aşa cum afirma, chiar scriitoarea într-un interviu acordat Gabrielei Melinescu " prima mea încercare de a înţelege constrângerile şi piedicile intelectuale şi emoţionale care m-au angajat în propria mea viaţă".

Romanul, în original intitulat, "Vindspejare", este o incursiune în istoria fascinantă a familiei autoarei, povestea bunicului ei, un soi de cercetare genealogică în manieră impresionistă. De o mare forţă narativă, Goana după vânt nu este exclusiv un roman monologal-confesiv ci şi unul de călătorie şi chiar de aventuri.

La îndemnul fratelui său, Abel (bunicul autoarei) îşi părăseşte familia, logodnica, vocaţia de pictor pentru a urma mirajul Indiilor Olandeze de Vest, a îmbogăţirii rapide, urmând un vis care nu era al său, un drum căruia nu era destinat. Conflictul ideatic între cei doi fraţi Abel-artist şi Oskar-fermier capătă un accent mitologic şi formează metafora centrală, aceea a pendulării individului între determinism şi libertate, între intelect şi sentiment, adevărată obsesie a scriitoarei.

E o poveste despre vocaţie, chemare, irosire, iluzie, miraj, dar si a misteriosului şi chinuitorului drum al creaţiei artistice. Aspectul pictural al scriiturii este evident, distingându-se două imense tablouri : unul, pastel în minunatele nuanţe ale rememorării care imortalizează domeniul Ellholmsvik, locul în care se va stabili Abel, după întoarcerea din Java, "ultima mare creaţie a după-amiezii creaţiei lui" şi alt tablou� în culorile tari ale regretului şi suferinţei :verde crud, albastru marin, roşu aprins, tabloul călătoriei în insula Java.

"Abel avea impresia că s-a înşelat, furat, omorât de el însuşi." Aparent, putem vorbi de ratare, dacă nu sesizăm nuanţa "irosirii". Agneta Pleijel nu-şi judecă personajele, din contră, le tratează cu blândeţe, căldură, le justifica acţiunile, pentru că, în fond, sunt cei care îi vor"scrie cartea destinului". Şi, atunci, punctul nodal al reţelei poveştii apare a fi invincibilitatea unui destin, interferenţa înşelătoare a drumurilor de urmat, aşa încât numai contează decât călătoria în sine.

"Ceea ce există e însăşi călătoria. Asta ne învaţă că omul este cu totul altceva decât îşi închipuie el. Pe zidul unei moschei din India, în Fatehpur Sikri se spune că există o inscripţie: Lumea este un pod. Trece-l. Dar nu te aşeza pe el."

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Procesul

Autor: Franz Kafka
Rating:

Trebuie să mărturisesc faptul că Franz Kafka este unul din scriitorii mei preferaţi şi ca profesie, şi ca structură interioară şi prin predilecţia existenţialistă.

Dacă nu aţi trait niciodată cu conştiinţa absurdului, dacă nu aţi simţit chingile înfigându-se dureros în carnea ideilor voastre, dacă nu aţi gustat vreodată neîmplinirea, aproape că nu îl puteţi citi pe Kafka. Mai mult decăt atât, dacă nu aţi parcurs Jurnalul lui Kafka, romanul Procesul pare rece, distant. E genul de scriere care se simte cerebral şi se resimte cu sânge.

Procesul poate fi privit şi ca un capitol de filosofie a dreptului, atât pe partea unei teorii a dreptului cât şi în ceea ce priveşte dreptul pozitiv.

Pe scurt, epicul romanului e neînsemnat: Joseph K., funcţionar la o bancă, se trezeşte într-o bună zi arestat fără motiv. Urmează un şir de întâmplări neplăcute, care îl poarta pe erou prin hăţişurile justiţiei, de la avocatul care mai mult încurcă lucrurile până la funcţionarii justiţiei aflaţi undeva într-un pod prăfuit şi întunecat unde se pătrunde foarte greu, aluzie la ermetismul sistemului. Totul se întâmplă firesc, dar registrul în care se derulează este cel al absurdului. Spunând altfel, utilizarea firescului cu mijloacele absurdului. Filosofic vorbind, categoria "firescului" e destul de complexă şi greu de înţeles, stilistic, este adevărata cale a operei de artă.

Specificitatea lui Kafka vine tocmai din personalizarea absurdului, din surprinderea acestuia în cotidian.

S-a vorbit mult de condiţia umană în opera kafkiană, dar Procesul trebuie înţeles mult mai personal (vezi Jurnalul autorului). Este procesul scriitorului cu lumea (un fel de "gâlceavă a înţeleptului cu lumea" cum ar fi spus un gânditor autohton) în care el e condamnat, atât de teribilul său SINE cât şi de societate.

O altă categorie interesantă la Kafka este "ambiguul" care se insinuează în firescul compoziţiei, ajutor de prim rang al creaţiei absurdului.

Ultimul capitol lămureşte, pe cât posibil, sensurile, deschizând, însă, alte semne de întrebare. Aici intervine o uşoară notă fantastică: în catedrala în care Joseph K. trebuia să se întâlnească cu un client al băncii, descoperă un preot care îi cunoaşte întreaga istorie. Preotul îi dezvăluie parabola omului simplu care bate, în van, la poarta legii, încercând să-i pătrundă sensurile şi ridică alte întrebări: cine e paznicul Legii?, ce e Legea? care e calea către ea? ce e drept şi ce e nedrept? Iată că legea nu mai reprezintă doar sistemul rigid cu care se confrunta Joseph K., ci este chiar şi morala, religia.

În filosofia dreptului complementaritatea drept şi nedrept a suscitat multiple dezbateri. Oricât ne-ar părea de straniu, dreptul este esenţialmente violabil şi există tocmai acestei violabilităţi ale sale. Dacă ar lipsi posibilitatea nedreptăţii, n-ar avea sens afirmarea dreptului pentru că nu ar opera distincţia între acţiunile juste şi cele injuste. Schopenhauer, de exemplu, afirma că noţiunea esenţială este injustiţia în clarificare noţiunii de justiţie, drept.

Nedreptatea absurdă este doar unul din aspectele din Procesul, deoarece accentul se deplasează, mai ales, pe ideea imposibilităţii ieşirii dintr-un sistem social. În roman, metaforele prelucrând idei din filosofia dreptului reprezintă doar trambulina de unde se lansează marile întrebări existenţiale.

Joseph K. moare în executarea stupidei sentinţe, în ziua în care împlinea 31 de ani, absurd, fără judecată şi fără a-şi cunoaşte vina.
Ultima replică: "Ca un câine".

Aşa cum murim toţi, absurd, indiferent de realizări sau eşecuri, de păcate sau virtuţi, pedepsiţi toţi, uniform şi rigid cu aceaşi nejudecată sentinţă.

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Concina pradata

Autor: Teodor Scorţescu
Rating:

Cine ar mai citi, în zilele noastre, o astfel de carte, un astfel de autor? Şi nu pentru ca ar fi scris intr-o perioadă foarte indepărtată ( pe la 1900), ci pentru că e cvasinecunoscut, iar titlul nu "inspira" nimic. Totul sună atat de demodat si miroase a casă veche si a dulceată zaharisită, a cafea turceasca şi a" somn chemat de nu stiu ce pendulă.

Dar, mie imi plac prozatorii minori. Au un fond, un "ce", o tuşă, un mod de a surprinde trăirea, flash-uri fascinante. Este si cazul romanului de faţă, pe care, fără probleme, l-am putea încadra în tiparele romanului citadin, interbelic. Dar farmecul, savoarea lui nu vine din încadrarea în tipare sau în savante repere ale axiologiei literare, ci transpare dintr-un stângaci spleen, un mal de sií¨cle întârziat, personalizat.

Ca personaj central, de altfel si cel mai bine conturat, este Studentul, invariabil în drept, nonconformist, cât ii permit vremurile, "dedându-se" la meditaţii metafizice (mai mereu nereuşite), "nutrind" o iubire imprecisă faţă de o femeie interesantă (aproape unică în literatura română), căsătorită şi ratată, sofisticată şi melancolică, plictisită existenţial,cu doruri pariziene.

Concina prădată este o pata de culoare în peisajul literar moldovean al momentului, între idilice, sentimentale scrieri. Romanul lui Scorţescu deschide perspectiva nelinistii în orizontul atmosferei "incomode" nu de factura celei asa-numitului "roman al provinciei negre", dar nici relaxată, dulceagă, ca romanele gen Ionel Teodoreanu.

Este ceea ce individualizează autorul, acel "ce" la care ma refeream, care constituie structura de rezistenţă a edificiului sensorial-meditativ al nehotarârii, inerţiei, nostalgiei mai degrabă decât al implacabilului.

Ca atmosferă generala, decadentă, poate ar mai fi un roman cu care ar merita paralela: Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, dar nu trebuie uitat cadrul de desfaşurare diferit - Iaşul şi Bucureştiul - şi de aici o schimbare esenţială de tonalitate. Sub raportul regretelor, "tanjirii", personajele Concinei sunt cu un pas inapoi "Crailor". Primii visează mai întâi la Bucureşti şi după aceea la" Paris. Au fel de ierarhie a viselor si dorinţelor.

Titlul e o provocare. El rămânea o enigmă şi pentru Mircea Eliade, care, în 1940, se exprima în Revista Fundaţiilor Regale: "poate numai cei care cunosc acest joc de cărţi al bunicilor noştri vor putea surprinde în conduita personajelor domnului Scorţescu cine ştie ce absconsă simetrie inspirată de canoanele străvechiului joc".

O recenzie de: Oana Mezanote

Spune-ti parerea!

Femeia nisipurilor

Autor: Kobo Abe
Rating:

Luna cenuşie căzând ca o cicatrice peste întinderi nesfârşite de nisip şi o văgăună în care plictisit, urinează un bărbat.

Iată o imagine emblematică din Femeia nisipurilor, romanul lui Kobo Abe, iată un detaliu din tabloul suprarealist al condiţiei umane, evocate în roman.

Un profesor obscur, Niki Jumpei, pasionat de entomologie, pleacă într-o expediţie în deşert, în căutarea unor specii rare de insecte. Acolo va descoperi un sat ciudat, unde casele sunt cufundate în gropi de nisip. Va rămâne sechestrat într-o astfel de casă împreună cu o femeie văduvă care are nevoie de ajutor să scoată nisipul pentru a evita acoperirea casei şi va încerca prin toate mijloacele posibile sa evadeze.

Kobo Abe, medic de profesie, îşi construieşte cartea ca pe un demers ştiinţific despre nisip. Şi pentru că aşa începe orice demers ştiinţific, cu definiţia obiectului de cercetat, aşa procedează şi autorul în cartea în care, lăsând la o parte alegoriile existenţiale, nu rămâne decât un singur personaj ca o nesfârşire fremătătoare, o nelinişte plină de întrebări, frenetică, contradictorie: NISIPUL. Un zeu ubicuu, mai puternic decât însăşi existenţa sau poate esenţa ei, un sânge milenar al idei de mişcare, de trecere.

Cartea este o meditaţie pe tema condiţiei umane. Omul e prins în existenţă ca într-o văgăuna de nisip având ca preocupare majoră munca abrutizantă, istovitoare a scoaterii nisipului din groapă pentru supravieţuire, fără a-şi găsi adevărata menire. E ca o aplicare a mitului platonian al peşterii: toţi trăim în gropi de nisip, nu trăim decât într-o iluzie căreia îi zicem realitate. Sunt evidente apropierile şi faţă de mitul lui Sisif: nesfârşita muncă de scoatere a nisipului fără un sens real.

Femeia nisipurilor conţine în sine un simbol contradictoriu: pe de o parte, privit în ansamblu, absurdul existenţei şi, pe de altă parte, dezvoltarea frumoasei teorii filosofice a nisipului. Sau, mai degrabă, simbolistica este concentrică: în sfera mai largă a problematicii existenţiale se include filosofia "trecerii". De fapt, ea, femeia este premiul lui Nikki Jumpei, căutătorul de insecte rare, unice. Ea este specia nouă descoperită de el şi astfel sensul călătoriei sale, într-o lume lipsită de sens; Femeia, sub aspect filosofic, în corelaţie cu teoria nisipului; vocea, spiritul nisipului. Nisipul, în cartea lui Kobo Abe, este lumea, sau mai degrabă esenţa ei, o materializare a timpului. Într-o relaţie mergând până la confuziune cu timpul, nisipul e o forţă primordială, accentuând şi mai mult fragilitatea condiţiei umane.
"Curenţii de nisip înghiţiseră şi distruseseră oraşe înfloritoare, imperii imense" Imperiul Roman, cetăţi din antichitate"nu au rezistat curgerii nisipului de 1/8 mm".

Pe de altă parte, poemul acesta al nisipului poate fi interpretat şi ca un protest faţă de ideea de stabilitate sau, mergând mai departe până la ideea de normă, de dogmă, de societate.
"Nisipul este antiteza formei".

La fel de bine putem privi romanul şi ca pe un thriller psihologic, urmărind toate reacţiile unui om prins într-o groapă de nisip împreună cu o femeie, faţă de lipsa apei, căldură insuportabilă, tortura nisipului care pătrunde peste tot, munca îngrozitoare. Şi aici, sunt reproduse la un alt nivel, aspecte obişnuite ale vieţii cotidiene: ideea muncii, finalitatea, valenţele ei (până la urmă lui Nikki Jumpei îi face plăcere munca în sine), ideea sexului, ideea evadării, comunicarea ce se creează între cei doi.
Finalul este surprinzător, dar poate aşa sunt finalurile marilor cărţi.

Romanul este o capodoperă. Originalitatea subiectului, profunda încărcătură simbolistică, simplitatea şi frumuseţea expunerii, densitatea derulării evenimentelor îl recomandă de la sine. Să percepem scrierea lui Kobo Abe într-o manieră entomologică, ca pe un ochi imens de insectă faţetat multiplu, complex, un ochi prin care să încercăm să privim lumea.

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!