Pe culmile disperării

Autor: Emil Cioran
Rating:

În familia mea erau pomenite destul de des trei titluri, două dintre ele fiind Pe culmile disperării şi Cântăreaţa cheală. Aşa că, pe la sfârşitul liceului, când am găsit în bibliotecă un exemplar obţinut în mod ilegal în timpul comunismului, am început să o citesc pe prima crezând că voi descoperi cine ştie ce comoară.

Atunci am găsit doar un tânăr cu câteva probleme, expuse într-un limbaj frumos, ce-i drept, deşi pe alocuri greu de înţeles, cu ceea ce mi se păreau frustrări nemotivate pentru vârsta lui, destul de apropiată de a mea. Acum însă, recitindu-i cartea de debut, am văzut lucrurile puţin altfel. Mi-era oricum clar că în timp ce la 19-20 de ani unii dintre noi îşi fac griji doar pentru felul de mâncare de a doua zi, alţii sunt puşi în faţa unor situaţii mai puţin obişnuite. Cioran nu a făcut decât să îmi confirme acest lucru.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 15 COMENTARII si spune-ti parerea!

Despre neajunsul de a te fi născut

Autor: Emil Cioran
Rating:

"Esenţa unei opere e imposibilul - ceea ce n-am fost în stare să atingem, ceea ce nu se putea să ne fie dăruit: e totalitatea lucrurilor care ne-au fost refuzate." Din onestitate, mă văd, din capul locului, nevoită să admit că e posibil ca marile teme ale acestei cărţi, teme care se regăsesc cu siguranţă, în toate operele lui Cioran, să-mi fi fost refuzate. Recunosc cu destulă ruşine acestea, deşi în apărarea mea aş putea folosi argumente ce mi-ar da dreptate într-un fel: în timpul pe care-l trăim noi, existenţa este, mai degrabă, goana de a simţi cât mai mult, iar întrebările noastre ţin de valorificarea sinelui pe plan material, mai curând decât pe cel spiritual. Deşi această diferenţă a existat întotdeauna, nu putem să nu luăm în calcul şi progresul civilizaţiei, care a lăsat cumva în urmă căutarea eului. Inactualitatea unora din temele cioraniene poate fi, astfel, explicată şi din prisma acestui salt.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

"žIntegrală" Cioran

Ni se pare redundant să vorbim despre Cioran în termeni biografici şi bibliografici. Probabil că şi în privinţa operei lui au fost spuse şi analizate toate elementele. Ne luăm, totuşi, angajamentul să scriem despre patru din cărţile lui cât mai obiectiv şi cu un ochi proaspăt. Începând de mâine.

"Nu scrii pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vrei să spui ceva."

Ioana

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Un roman cu un contrabas şi alte povestiri

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Primul lucru care ar putea fi spus atât despre omul, cât şi despre scriitorul Cehov, este acela că, în dosul unei aparente constanţe, viaţa şi opera lui stau sub semnul unor contradicţii care l-au făcut pe Henri Troyat să exclame: "Omul mă încânta prin modestia, rectitudinea morală, fermitatea, stoicismul său surâzător. Era sceptic, dar credea cu candoare în perfectibilitatea speciei omeneşti, îi plăcea să râdă, dar bucuria lui avea un fond de tristeţe, îi plăcea compania femeilor, dar se temea să-şi unească viaţa cu vreuna din ele. Era generos, sociabil, dar prietenii nu îl puteau cunoaşte cu-adevărat. Se dedică profesiunii sale de medic cu pasiune, dar în acelaşi timp, deşi bolnav de tuberculoză, lucra cu înverşunare la o operă literară în care nu-şi punea prea mari speranţe".

În calitatea lui de om, Cehov şi-a cunoscut bine semenii, a observat şi a notat o mulţime din trăsăturile lor, uneori nepotrivite cu ceea ce întreprindeau, şi a scris poveşti despre ei. Le-a dat viaţă, i-a pus să se agite într-un decor care să convină background-ului lor social şi afectiv, şi i-a înzestrat cu însuşiri adevărate. De aceea este foarte greu să rămâi imun în faţa acestei palete largi de personalităţi şi situaţii.

Utilizând un limbaj simplu, adaptat situaţiilor de viaţă prezentate, dar străbătut mereu de ironie fină, Cehov ne înfăţişează cu bonomie, ca un bunic cu monoclu, firea omului, oricât ar fi ea de nestatornică, trufaşă, autoironică sau tristă, visele de mărire ale oamenilor mici (spiţerul ce-i vede în somn pe toţi oamenii din orăşelul lui tuşind, şi venind la el după sirop de mentă), femei fremătânde şi bovarice, autodidacţi logoreici ce nu pregetă să-şi chestioneze statutul, etc.

Dacă ironia şi umorul ar lipsi, personajele cehoviene n-ar fi altfel decât tragice. Uneori, e drept, lasă emoţia să precumpănească, şi totuşi evidenţiind marea încredere pe care o are în sufletul omenesc. Birjarul care nu găseşte pe nimeni căruia să-i spună cum se cuvine că feciorul lui a murit, oamenii grăbiţi şi cinici din jurul lui şi hotărârea de a-şi încredinţa păsul căluţului, ilustrează problema gravă a lipsei de comunicare din sânul societăţii umane. Oamenii care promit şi nu-şi ţin promisiunile, oamenii care nu se folosesc de darurile lor sunt tot existenţe în carapace, care deşi nu trăiesc meschin şi convenţional, sunt la fel de năpăstuiţi din cauza lipsei de responsabilitate faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de teatru, care analizează "tragismul cotidianului cenuşiu", povestirile nu sunt la fel de sentenţioase, iar ratarea existenţei nu este temă centrală. Duioşia şi poezia cu care sunt caracterizate personajele sunt însemnele fireşti al unei iubiri nestrămutate faţă de Om, iar sublimul decurge din atmosfera de tristeţe şi suferinţă unde se zbuciumă personajele şi dorinţa lor de a fi altfel decât le permite mediul să fie.

Scrisă de Ioana Ristea

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Profesorul de literatură

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Oare despre Cehov trebuie să propui numai priviri de ansamblu? Este necesară cuprinderea într-o frază sau o pagină a principalelor sale tipuri de personaje la care eventual să adaug şi procedee compoziţionale, tehnici, idei! Oare nu ajung să afirm generalităţi convenabile nu numai scriitorului rus, ci în genere, oricărui scriitor. Cum operele cehoviene în proză constau în principal în nuvele ar fi trebuit harnic să-mi notez toate identităţile sociale ale naratorilor, eventualele fundături în care ajung, modul în care li se dă sau o dezlegare ori o perspectivă. Dar sunt sute de nuvele de valori clar inegale. Unele foarte cunoscute şi cu ce regret le abandonez. Altele, cu o tendinţă clară de ieşire din uz, au fost prinse din cauza intenţiei publicării în română a tuturor operelor cehoviene. Când te-ai hotărât că printr-un scriitor ţi se deschide un univers atunci devin importante ca fapte de studiu şi astrele, dar şi bolovanii ori fulgerările stelare. Depinde de criteriul folosit - dacă adopţi o viziune radical estetică, atunci o bună parte din opera lui Cehov a devenit caducă de-a lungul timpului. Dacă ai însă o privire comprehensivă sau paradigmatică atunci tocmai aparent nesemnificativele opere, cele lepădate de estet arată fundamentele şi temeinicia autorului.

Toate aceste ezitări m-au dus la o atitudine interogativă. De ce tot Cehov? De ce nu acela dintr-o nuvelă. Mi s-a părut o situaţie similară cu aceea a plimbării printr-o galerie de artă dedicată. E adevărat, aş putea spune lucruri generale despre pictorul respectiv, dar mie, în acel moment, doar un tablou mi-a spus ceva, doar despre el pot vorbi onest fiind singurul care mi-a creat deschideri estetice şi revelatorii.

Aşa a fost şi cu Cehov, din galeria sa de nuvele m-a atras Profesorul de literatură. Titlul în sine suna provocator, tensionant, crea aşteptări teoretice. Presupunea probleme de conştiinţă, nuanţe, destine pândite de ratare şi neînţelegeri sociale. Puţin din toate acestea s-au concretizat după lectură, titlul dovedindu-se doar o simplă denumire a ocupaţiei protagonistului, tinerelul prof Serghei Vasilici Nikitin care vizează o ţintă relativ uşor de atins. Obţinerea mâinii unei fete de magistrat, Maniusia Şelestov.

Numai că eroul nimereşte într-unul din mecanismele societăţii tradiţionale ascunse sub forme festiviste. O paralelă mi se pare aici potrivită eroului nostru Nikitin. Se întâmplă ca semeni de-ai noştri să fie racolaţi de o sectă. La început li se promite neofiţilor doar avantaje, o cinste neîntâlnită în religia părintească, revelaţii şi adevărata libertate, accesul la o comunitate de oameni drepţi, gata să sară în ajutor. Omul ameţit de laurii promişi se lasă prins fără scăpare şi, ulterior, constată că de fapt lucrurile sunt substanţial diferite. Obligaţiile sunt covârşitoare, cinste se acordă doar victimelor pe cale de a fi capturate, membrii vechi sunt uitaţi ca în orice religie, revelaţiile şi libertatea - nişte simpli cai verzi pe pereţi, cât despre dreptatea şi solicitudinea oamenilor, ce să mai vorbim. E vorba aceea românească - din lac în puţ sau constatarea lui Păcală: ce-am avut şi ce-am pierdut. Asta i se întâmplă lui Nikitin. I se cântă în strună cât timp este logodnic de către familia Maniusiei care-l consideră o partidă de perspectivă. I se simulează un climat literar, sunt realizate nişte pseudodiscuţii literare evident nu din cele grave, ci doar aşa, în jurul unui oarecare subiect de Bac. Este provocat cu argumente contra care-l fac pe Nikitin să nu-şi mai găsească locul, să se frământe vizibil nervos, să ajungă la faza de congestie spirituală din cauza negării unor convingeri şi adevăruri cu care venise echipat din facultate.

Personajul în sine ajunge destul de rapid să-şi dezvăluie limitarea după cum vedem din modul cum îşi neglijează meseria, fie îi pune pe elevii din clasele mici să scrie după dictarea unuia dintre colegii lor, fie face doar ore de lectură cu elevii din clasele mari. Totul devine foarte rapid rutină. El vrea să treacă drept un literat sau măcar un amator de literatură, dar comportamentul său profesoral este dezastruos. În personajul acesta se ascunde o evidentă contradicţie între ceea ce face şi ceea ce pretinde. De altfel, nuvela se va termina într-o tonalitate bovarică. După căsătorie, Nikitin realizează adevărata banalitate a lumii în care a intrat şi îşi propune să evadeze urgent. Cehov lasă aici loc incertitudinii. Şi-a concretizat decizia Nikitin sau evadarea nu mai e posibilă? Înclin spre ultima alternativă. Bovarismul presupune momente magice într-o viaţă dusă obstinat în banalitate. Şi dacă ar fi plecat, acest pseudoprofesor de literatură şi-ar fi dus cu el procedeele terne. Dorinţa de a trăi bine, fără efort cultural, purtarea cel mult indiferentă faţă de elevi, tehnica de a filosofa fără oponent serios.

Zilele trecute mă gândeam că naratorii au două posibilităţi de verbalizare - fie cea de după eveniment, când lucrurile s-au clarificat şi li se văd importanţa, fie cea din timpul evenimentului, când există o intensitate a sentimentelor imposibilă postfactum, dar care nu poate preciza dacă lucrurile considerate narativ importante vor fi aşa şi în viitor. Într-o recenzie despre Cehov mi se pare că sunt vizibile ambele posibilităţi - Cehov este o poveste care s-a sfârşit la graniţa dintre secolele 19 şi 20, dar în acelaşi timp este un eveniment ale cărui lucruri se tot aşează şi care încă suscită numeroase explicaţii. Acest scriitor este în acelaşi timp o poveste sfârşită care cuprinde paradoxal o carte cu povestiri neterminate.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Opere volumul V. Povestiri

Autor: Anton Pavlovici Cehov
Rating:

Mai mult pentru autor şi mai puţin pentru pretenţia de a fi originală, aş vrea să încercăm să uităm în rîndurile acestea că vorbim despre Cehov celebrul scriitor, în jurul căruia există un mit impermeabil la critici şi la recomandări prea călduroase. Exerciţiul ar fi să deschidem cartea fără a şti că ne aflăm în faţa unui clasic din manuale, fără pregătiri, fără aşteptări. Adică să pornim inductiv.

Întîi de toate, ceea ce surprinde în povestirile lui Cehov este marele număr de variaţiuni pe tema mediocrităţii. Poate că numai în relatările bătrînilor, în convorbirile cu oameni obişnuiţi se mai pot găsi atîtea portrete şi poveşti care nu ies din comun. Oameni de rînd care nu uimesc prin calităţi strălucitoare, inteligenţă neliniştită, drame emoţionante sau conflicte puternice. Personajele nu ajung să fie eroi sau, cum am presupune imediat, antieroi. Sunt mai curînd ne-eroi, sunt masa de mijloc ignorată în căutarea de extreme, pentru că descrierile, explicaţiile, demonstraţiile sunt întotdeauna mai vii şi mai clare cînd se aplică excepţiilor de la normă. Sunt personajele uşor de redus la categoria (toată) lumea, oamenii, poporul. Sunt personajele cenuşii ce reapar periodic în literatură, în funcţie de spiritul vremii. Astfel că, dintr-un punct de vedere, cu atît mai rafinată este arta acelui scriitor care poate nuanţa cenuşiul.

Pe urmă, se poate vorbi de simplitate şi profunzime, odată ajunşi în interiorul acestui univers cotidian, încărcat de amănunte, de nepotriviri, trucuri ale destinului, ghinioane, coincidenţe, încurcături. Iată cum descrie Cehov într-un paragraf reîntîlnirea dintre doi soţi îmbătrîniţi, Anna Mihailovna şi Arkadi Petrovici, pe care moartea fiicei lor, vîrsta şi urîtul îi readuc împreună:

"La masă mînca cît zece şi trăncănea fără astîmpăr. Vorbea despre socialism, despre reformele noi din armată, despre igienă... Anna Mihailovna îl asculta şi simţea că toate astea le spune numai ca să nu vorbească despre fată şi despre trecut. Amîndoi se mai simţeau încă stînjeniţi cînd erau împreună, de parcă le-ar fi fost ruşine de ceva. Numai seara, cînd odăile erau cufundate în semiîntuneric şi de după sobă se auzea ţîrîitul trist al greierului, această stînjeneală dispărea. Şedeau alături, tăcuţi, iar sufletele lor îşi vorbeau fără cuvinte despre lucruri pe care nu îndrăzneau să şi le spună cu voce tare. În astfel de clipe, cei doi bătrîni îşi împrumutau unul altuia rămăşiţele căldurii din sufletele aproape stinse şi ştiau foarte bine fiecare ce gîndeşte celălalt." (Urîtul vieţii)

Cehov a făcut, se pare, cea mai echilibrată alegere pentru a vorbi despre lucruri atît de simple, universal valabile, încît le clasăm imediat în categoria "platitudini adevărate", pentru că noi înşine am trecut prin ele (s-ar spune că nimeni nu scapă de amprenta mediocrităţii). Pe de altă parte, după lectura a unui număr mare de povestiri, impresia de repetiţie, stereotipurile, prozaismul devin sufocante. Să nu ignorăm ironia desăvîrşită a autorului, începînd de la nume şi sfîrşind cu inocenta grijă cu care "pedepseşte" personajele. Meschinăria, lipsa de speranţă, îngustimea, angoasa cotidianului sunt constante în povestirile sale. Cîteodată ne găsim în faţa frumuseţii în trecere, numai ca accentuare a ideii că lipsa de orizont poate fi tulburată rar şi pentru scurtă vreme.

În fine, citindu-l pe Cehov ne mai găsim în faţa unui lucru neaşteptat. Autorul a prevăzut tehnica fluxului de conştiinţă, atît de bine valorificată apoi de scriitorii moderni şi deja devenită obişnuită în proza contemporană. Însă nu doar că a făcut printre primele încercări (e adevărat, vagi, incomplete) de utilizare a tehnicii, dar a asociat-o atît povestirii clasice, cît şi mesajului moral al prozei sale. Considerînd ce-am scris pînă acum, parcă e o contradicţie: dacă personajele şi situaţiile sunt meschine, care e morala? La multe din ele, vina, autopedepsirea funcţionează excelent ca normă. La altele, pătimirea celorlalţi e regula care trebuie respectată. La unele e uitarea, la altele e tradiţia.

Poate că Anton Cehov e un nonconformist ascuns, poate că intenţia lui e să submineze ordinea vremii sale, poate că nu are nici un proiect de ordine nouă. Întrebarea e dacă, arătînd oamenii de rînd, analizînd cu atîta atenţie un număr suficient de mare de personaje, tipologii, vrea Cehov să spună: Iată omul! Nu aşteptaţi mai mult de la el.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dramă la vânătoare

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Dramă la vânătoare pare a fi fost, din câte am citit, sursa de inspiraţie a romanului Uciderea lui Roger Ackroyd scris de Agatha Christie. Nu a fost sursă de inspiraţie în ceea ce priveşte subiectul, deşi este vorba tot despre o crimă, ci în ceea ce priveşte tehnica narativă, şi mai exact rolul naratorului în roman, care este unul mai "special". Dacă aţi citit romanul scriitoarei britanice, sau dacă sunteţi familiarizaţi cu stilul ei, veţi înţelege la ce mă refer. Dacă însă nu ştiţi nimic despre aceasta, rândurile de mai sus nu va vor ajuta prea mult; din păcate, orice cuvânt în plus ar divulga "secretul" romanului lui Cehov despre care vroiam să va vorbesc.

Pe scurt, un editor de la o gazetă din Moscova, care în subsolul paginilor se semnează A. C., primeşte vizita unui personaj foarte straniu, un anume Kamîshev, care se recomandă fost judecător de instrucţie. În pofida bijuteriilor pe care le poartă, acesta pretinde că are nevoie să îi fie publicată o nuvelă pentru a obţine nişte bani. La insistenţele lui, editorul acceptă să citească nuvela, care apare de asemenea şi cu titulatura de roman, mentionand totuşi că mai devreme de trei luni fostul judecător nu are de ce să revină.

Inovaţia constă în faptul că editorul reda romanul lui Kamîshev aproape în întregime, într-un fel de povestire în ramă. Naraţiunea continuă la persoana întâi, numai că naratorul devine din editor, Zinoviev, un nume sub care Kamîshev recunoaşte că se ascunde propria sa persoană. De altfel romanul are ca subtitlu O întâmplare reală, deci Kamîshev nu intenţionează să ascundă mai nimic faţă de editorul-judecator al lucrării sale.

Acţiunea are loc într-un spaţiu preferat lui Cehov, un orăşel de provincie, iar tema face parte din cele des abordate de scriitorul rus: bârfele doamnelor importante, neînţelegerile de dinaintea nunţii, relaţii complicate, amanţi secreţi, neînţelegerile din timpul căsniciei, probleme privind banii, vanatoarea de "partide bune". În Dramă la vânătoare se întâlnesc cam toate: o domnişoară vrea să avanseze social şi se mărită cu administratorul mult mai în vârstă al unui conte local, asta tocmai când îşi dă seama că îl iubeşte pe judecătorul de instrucţie-narator. Însă îşi părăseşte soţul pentru a trăi în concubinaj cu contele, un mare afemeiat şi beţiv notoriu. Asta în timp ce susţine în continuare că îl iubeşte pe narator.

La o vânătoare-picnic organizată de conte însă apare şi soţia secretă a acestuia. Printre alte nefericite, care sperau să se mărite cu contele, este şi Olga; aceasta pleacă să se plimbe prin pădure şi este ucisă. Ancheta, plină de greşeli ce par intenţionate, a judecătorului, stabileşte că vinovatul este soţul Olgăi, administratorul înnebunit de gelozie. Editorul din prima parte însă, care mai că nu scrie numele ucigaşului în notele de subsol remarcă aceste greşeli, şi după 3 luni (şi opt ani de la momentul celor întâmplate) îl confruntă pe Kamîshev cu numele adevăratului vinovat.

Romanul nu este în totalitate unul de crimă şi mister, asta pentru că "drama" intervine abia după jumătatea acestuia, iar ancheta este una foarte superficială. Însă combinaţia de roman de atmosferă, cu toate aspectele vieţii în provincie prezentate, asezonat cu o crimă (de fapt două), este una potrivită pentru câteva momente de relaxare, chiar dacă romanul nu este o operă de artă. Fiind scris destul de devreme, acesta nu a fost construit în stilul matur desăvârşit mai târziu de către Cehov, tradus prin portretele sarcastice atent conturate ale oamenilor banali, superficiali şi ale vieţilor lor cu aceleaşi caracteristici. Desigur, săpăturile adânci în mintea personajelor, caracteristice scriitorilor ruşi nu lipsesc, iar direcţia spre care s-a îndreptat autorul rus este în mare parte aceeaşi, astfel că este interesant de observat evoluţia lui de la acest roman la lucrările care l-au făcut celebru.

Scrisă de Raluca Alexe

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!