Autor: Anton Pavlovici Cehov
Rating:

Mai mult pentru autor şi mai puţin pentru pretenţia de a fi originală, aş vrea să încercăm să uităm în rîndurile acestea că vorbim despre Cehov celebrul scriitor, în jurul căruia există un mit impermeabil la critici şi la recomandări prea călduroase. Exerciţiul ar fi să deschidem cartea fără a şti că ne aflăm în faţa unui clasic din manuale, fără pregătiri, fără aşteptări. Adică să pornim inductiv.

Întîi de toate, ceea ce surprinde în povestirile lui Cehov este marele număr de variaţiuni pe tema mediocrităţii. Poate că numai în relatările bătrînilor, în convorbirile cu oameni obişnuiţi se mai pot găsi atîtea portrete şi poveşti care nu ies din comun. Oameni de rînd care nu uimesc prin calităţi strălucitoare, inteligenţă neliniştită, drame emoţionante sau conflicte puternice. Personajele nu ajung să fie eroi sau, cum am presupune imediat, antieroi. Sunt mai curînd ne-eroi, sunt masa de mijloc ignorată în căutarea de extreme, pentru că descrierile, explicaţiile, demonstraţiile sunt întotdeauna mai vii şi mai clare cînd se aplică excepţiilor de la normă. Sunt personajele uşor de redus la categoria (toată) lumea, oamenii, poporul. Sunt personajele cenuşii ce reapar periodic în literatură, în funcţie de spiritul vremii. Astfel că, dintr-un punct de vedere, cu atît mai rafinată este arta acelui scriitor care poate nuanţa cenuşiul.

Pe urmă, se poate vorbi de simplitate şi profunzime, odată ajunşi în interiorul acestui univers cotidian, încărcat de amănunte, de nepotriviri, trucuri ale destinului, ghinioane, coincidenţe, încurcături. Iată cum descrie Cehov într-un paragraf reîntîlnirea dintre doi soţi îmbătrîniţi, Anna Mihailovna şi Arkadi Petrovici, pe care moartea fiicei lor, vîrsta şi urîtul îi readuc împreună:

"La masă mînca cît zece şi trăncănea fără astîmpăr. Vorbea despre socialism, despre reformele noi din armată, despre igienă... Anna Mihailovna îl asculta şi simţea că toate astea le spune numai ca să nu vorbească despre fată şi despre trecut. Amîndoi se mai simţeau încă stînjeniţi cînd erau împreună, de parcă le-ar fi fost ruşine de ceva. Numai seara, cînd odăile erau cufundate în semiîntuneric şi de după sobă se auzea ţîrîitul trist al greierului, această stînjeneală dispărea. Şedeau alături, tăcuţi, iar sufletele lor îşi vorbeau fără cuvinte despre lucruri pe care nu îndrăzneau să şi le spună cu voce tare. În astfel de clipe, cei doi bătrîni îşi împrumutau unul altuia rămăşiţele căldurii din sufletele aproape stinse şi ştiau foarte bine fiecare ce gîndeşte celălalt." (Urîtul vieţii)

Cehov a făcut, se pare, cea mai echilibrată alegere pentru a vorbi despre lucruri atît de simple, universal valabile, încît le clasăm imediat în categoria "platitudini adevărate", pentru că noi înşine am trecut prin ele (s-ar spune că nimeni nu scapă de amprenta mediocrităţii). Pe de altă parte, după lectura a unui număr mare de povestiri, impresia de repetiţie, stereotipurile, prozaismul devin sufocante. Să nu ignorăm ironia desăvîrşită a autorului, începînd de la nume şi sfîrşind cu inocenta grijă cu care "pedepseşte" personajele. Meschinăria, lipsa de speranţă, îngustimea, angoasa cotidianului sunt constante în povestirile sale. Cîteodată ne găsim în faţa frumuseţii în trecere, numai ca accentuare a ideii că lipsa de orizont poate fi tulburată rar şi pentru scurtă vreme.

În fine, citindu-l pe Cehov ne mai găsim în faţa unui lucru neaşteptat. Autorul a prevăzut tehnica fluxului de conştiinţă, atît de bine valorificată apoi de scriitorii moderni şi deja devenită obişnuită în proza contemporană. Însă nu doar că a făcut printre primele încercări (e adevărat, vagi, incomplete) de utilizare a tehnicii, dar a asociat-o atît povestirii clasice, cît şi mesajului moral al prozei sale. Considerînd ce-am scris pînă acum, parcă e o contradicţie: dacă personajele şi situaţiile sunt meschine, care e morala? La multe din ele, vina, autopedepsirea funcţionează excelent ca normă. La altele, pătimirea celorlalţi e regula care trebuie respectată. La unele e uitarea, la altele e tradiţia.

Poate că Anton Cehov e un nonconformist ascuns, poate că intenţia lui e să submineze ordinea vremii sale, poate că nu are nici un proiect de ordine nouă. Întrebarea e dacă, arătînd oamenii de rînd, analizînd cu atîta atenţie un număr suficient de mare de personaje, tipologii, vrea Cehov să spună: Iată omul! Nu aşteptaţi mai mult de la el.

Scrisă de Mihaela Butnaru